În Săptămâna ”Școala Altfel’, 20 de liceeni și două profesoare de la Liceul Teoretic Internațional de Informatică București au fost în Tanzania, Africa, unde au desfășurat activități de voluntariat și au inaugurat o fântână la o școală cu peste 3.500 de elevi. O școală dintr-o comunitate foarte săracă, unde nu exista nicio sursă de apă, iar copiii își aduceau în fiecare zi de acasă într-o cană. Acest lucru s-a întâmplat până luna trecută, în mai, când în curtea școlii a fost construită o fântână, din banii strânși de clubul de voluntariat al liceului, ICHB Volunteers Club. În ziua inaugurării, liceenii bucureșteni au fost impresionați de marea de copii care îi aștepta, de bucuria și entuziasmul lor, în ciuda sărăciei în care trăiesc, și cu stupoare au aflat că într-o sală de clasă învață nu mai puțin de 200 de elevi, copiii nu au caiete, doar câțiva, și acelea îngălbenite și purtate de la o generație la alta, iar în toată școala, unde se stă de dimineață până seara, sunt 30 de profesori.
Cei 20 de elevi fac parte din clubul de voluntariat al liceului, ICHB Volunteers Club, care a fost înființat în urmă cu un an, după activitatea ”Blind date with a book”, povestește profesoara de română, Eliza-Ioana Iordache. Atunci au fost strânse mii de cărți, care au fost donate către două biblioteci din mediul rural: în comuna Posești, județul Prahova, și în comuna Brănești, județul Dâmbovița. Acela a fost momentul în care profesoara le-a propus liceenilor să înființeze un club de voluntariat, unde să se poată înscrie orice elev din școală. Astăzi, clubul a ajuns la 200 de membri, fiind coordonat de o elevă de clasa a XI-a.
În acest an școlar, primul de existență, liceenii-voluntari de la ICHB au fost implicați în mai multe proiecte. Au ajutat copii din medii defavorizate cu haine, dulciuri și rechizite, au strâns mâncare pentru un adăpost de animale – sunt doar două exemple, iar pentru a strânge banii necesari, au organizat tot felul de evenimente. Printre ele, un atelier de mărțișoare pe care elevii le-au vândut la Ministerul Finanțelor și în Senatul României și târguri cu vânzare în școală, organizate de ”Ziua Internațională a Ciocolatei” ori de ”Ziua Pizzei”.
”Aceste târguri ne-au ajutat foarte mult pentru că am reușit să vindem anumite produse în interiorul școlii și în alte spații publice și să ne facem un capital pe care l-am utilizat mai departe în alte proiecte”, precizează Eliza-Ioana Iordache, care este mentor ICHB Volunteers Club.
Așa s-a întâmplat și cu proiectul din Tanzania: banii au fost strânși prin clubul de voluntariat. ”Un club al elevilor a reușit să își atingă scopul în acest mod, mână de la mână și din activitățile pe care le-am gândit împreună cu elevii mei. Am desfășurat o campanie în școală, <O zi fără uniformă>, cu o donație care consta într-o sumă modică, am mers cu o urnă prin școală și am povestit despre proiectul nostru prin toate clasele. Am avut și sprijinul celor de la gimnaziu, am avut și câțiva părinți foarte darnici și am reușit să strângem mai mult decât ne-am propus. Am plecat în Tanzania cu aproximativ 6.000 de euro”, spune profesoara.
Apă pentru 3.560 de elevi
În Africa, liceenii de la ICHB au ajuns printr-o oportunitate oferită de una dintre asociațiile Instituțiilor Lumina, care are peste 100 de sedii în toată lumea. Aceasta le-a propus un program de voluntariat în Tanzania, cu vizite la un orfelinat și la un centru de copii cu dizabilități și construirea unei fântâni într-o comunitate fără apă.
”Fântâna presupunea o sumă de 4.160 de dolari. Am strâns acești bani, dar nu știam exact unde va fi construită fântâna. Fiind mulți factori decizionali la mijloc, noi știam doar că vom plăti această fântână și ne-am lăsat purtați de emoția voluntariatului. Când am ajuns, am aflat că era în curtea unei școli”, explică profesoara.
Școala Bombambilli, unde s-a început construirea fântânii cu câteva zile înainte de sosirea liceenilor și a celor două profesoare, Eliza-Ioana Iordache și Abdi Sibel, are 3.560 de elevi și se află într-o zonă din Dar Es Salaam, capitala culturală a Tanzaniei. În ciuda titulaturii, oamenii care trăiesc aici sunt extraordinar de săraci:
”Salariile variază între 100 și 200 de dolari, dar foarte mulți nu au locuri de muncă. Pur și simplu, oamenii nu reușesc să aibă lucruri primare, să-și îndeplinească nevoi primare. În acea comunitate, copiii veneau dimineața la școală, la 8.00, și plecau acasă seara, la 6.00-7.00. Veneau de acasă, de departe, cu o căniță în mână cu apă, de obicei pe jumătate, pentru că, în joacă, pierdeau apa până la școală. Nu exista deloc apă în zonă și pentru ei a fost cea mai mare bucurie că am reușit să facem lucrul acesta.”
În ziua în care au venit voluntarii de la ICHB, elevii din Dar Es Salaam s-au adunat cu toții în curtea școlii, alături de profesorii lor. ”Noi am fost copleșiți de emoție când am ajuns acolo. Nu am știut de ce atâta bucurie, de ce atâtea țipete, de ce atâtea dansuri… Știam că ne vor aștepta 800 de copii pentru care am fost la magazin și am cumpărat diferite lucruri din banii strânși pe lângă cei necesari construirii fântânii, dar ne-au surprins: au fost 3.560 de copii. Au fost toți prezenți. Ce ne-a impresionat enorm a fost faptul că sunt 30 de profesori la 3.560 de copii. Învață 200 într-o clasă, concomitent, și clasele sunt cât ale noastre. Unii peste alții, pe jos, peste tot… Au maximum 10 bănci și stau pe bancă, în bancă, sub bancă… Profesorul nu are acces la tablă, el trebuie să își facă loc printre copii dacă dorește să sintetizeze în scris. Un singur profesor cu 200 de elevi într-o clasă: șocant!”, spune Eliza-Ioana Iordache.
Abdi Sibel, profesoară de limba turcă, mărturisește și ea că a fost marcată de modul cum se desfășoară procesul educațional: ”Noi ne gândim că abia facem față unei clase care are 20-22 de elevi. Acolo, la 200 de elevi, nici nu pot să îmi imaginez cât de greu poate să fie și pentru profesori, și pentru copii, pentru că efectiv nu aveau niciun fel de condiții. Scriau pe genunchi, materiale didactice nu existau, aveau doar o tablă și cretă.” Și nu toți copiii aveau caiete, completează Eliza-Ioana Iordache: ”Foarte puțini. Dacă aveau 10 din cei 200, iar caietele erau ca ultimul caiet pe care îl găsiți într-o casă părăsită a unui străbunic de acum 200 de ani. Foaie galbenă, ruptă, scrisă și iar scrisă. Ei, probabil, scriau peste scrisul altora din familie”.
”Nimeni nu i-a vizitat niciodată…”
Cu toate problemele cu care se confruntă și în pofida condițiilor precare de învățare, mai spun cele două profesoare, ”profesorii erau plini de viață”. ”Am discutat cu directoarea școlii și cu un profesor de matematică și le-am spus că îi admir. Eu am 20 de elevi în clasă și mi se pare uneori prea mult și ar trebui să mă gândesc de două ori înainte să mă mai vait de acum încolo. Au zis că pentru ei este o normalitate să aibă atâția elevi într-o clasă. Ce am observat eu, și pentru noi este șocant, este că profesorii au întotdeauna un băț în mână, un băț foarte mare, cu care nu-i nevoie să îi atingă pe elevi, ci, pur și simplu, ridică bățul și copiii se mișcă într-un val. E cumva primitivă educația la ei.
De exemplu, dacă depășesc o anumită linie, profesorul doar mișcă bățul și cei 200 de copii se dau cu toții în spate. Au cumva teama aceasta a profesorului, cred că și o teamă fizică, dar totuși un respect foarte mare pe care îl poartă profesorului. Toată lumea asculta. Dacă profesorul spunea <acum sunteți atenți la mine>, nu se mai auzea nici musca și eram afară, nu într-un spațiu închis. E un raport de respect mult mai mare decât cel de la noi, iar copiii sunt recunoscători că merg la școală. Pentru ei este un lucru fascinant. Cred că și pentru profesori. Au una dintre cele mai respectate meserii, deși salariul nu este cu siguranță cel pe care ei și l-ar dori. Ghidul pe care l-am avut este un absolvent al școlilor Lumina, predă în mediul universitar și ne spunea că pentru ei un salariu de 150 de dolari – 200 de dolari este wow, ceva semnificativ”, declară Eliza-Ioana Iordache.
Totodată, emoționant a fost și modul cum profesorii și elevii școlii din Dar Es Salaam i-au așteptat: ”Regește, așa cum au putut ei. Cu niște sticle de apă, într-o zonă în care nu au apă, și cu un registru nou, cu foaie albă și nepătată. Au deschis acel registru care pentru ei însemna enorm și am fost primii care am semnat cu mâna tremurândă. Au zis că nimeni nu i-a vizitat niciodată. Bucuria pentru ei a fost imensă, pentru noi nu mai zic, ne-a copleșit în totalitate. Pe lângă cei 3.560 de elevi, de această fântână va beneficia întreaga comunitate. Pentru ei e o nouă viață! De aceea și bucuria imensă cu care ne-au întâmpinat. Cu cântece, cu poezii… A fost fascinant.”
Impresionat de ceea ce a văzut la școala Bombambilli s-a declarat și unul dintre liceenii voluntari, care a spus că ”în ciuda problemelor pe care le aveau, în ciuda faptului că erau 200 într-o clasă și că era sărăcia foarte mare”, copiii de acolo se simțeau bine și erau ”motivați să învețe”.
O altă lume
Cum au reacționat toți liceenii când au văzut cum se învață în Tanzania și cum trăiesc oamenii de acolo? ”A fost un șoc cultural destul de puternic”, răspunde Eliza-Ioana Iordache. ”Fiind un liceu privat, sunt copii care vin din medii destul de puternice social și financiar. În momentul în care am ajuns în Tanzania, spuneau că ei nu se vor putea adapta. Șocul lor a fost mare când am ieșit din aeroport și au văzut oamenii care mergeau cu ligheane pe cap, stăteau pe jos, pe marginea străzii, și atunci și-au dat seama că au venit într-o altă lume.
Prima activitate în Tanzania a fost la centrul de copii cu dizabilități Kituo Cha Baba Oreste Bunju din Dar es Selaam. Când am coborât din autocar, au venit câțiva copii cu dizabilități destul de pregnante și m-am gândit că elevii mei se vor încuia în autocar și nu vor mai coborî. N-au făcut lucrul acesta. Au coborât din autocar, au plâns foarte mult și a fost momentul când au zis: <Doamna, haideți să ne distrăm!>. S-au jucat cu ei, au cântat, au dansat, s-au detașat atât de mult de lumea lor de aici… Ne-am încărcat cu energie pozitivă.”
La orfelinat, liceenii și profesoarele își imaginau că vor fi așteptați de 80 de copii de vârste mici și mijlocii, dar au fost întâmpinați și de adulți instituționalizați, care nu aveau unde să locuiască. ”Ne-au impresionat profund, nu erau obișnuiți nici ei să interacționeze cu oamenii, întrucât nu aveau vizitatori prea des. Coordonatorul centrului ne-a povestit despre greutățile pe care le întâmpină și cât de solicitant din punct de vedere financiar este să trimită un elev la școală. Le-am donat o sumă semnificativă și am ajuns aici și cu pachete din România: jucării, rechizite, dulciuri, haine.
Ce ne-a marcat a fost egoismul unor copii care n-au primit niciodată un cadou. Fiecare a avut câte un mic dar și foarte multe dulciuri. S-au bătut pe dulciuri, și-au furat între ei cadourile, le-au ascuns, veneau să mai ceară. Este de înțeles. Impactantă a fost o situație în care unul dintre elevii mei de clasa a XI-a m-a văzut că țineam în brațe un băiețel de vreo 2 ani, care, la un moment dat, a întins mâinile spre el. Elevul meu s-a speriat pentru că nu mai ținuse un copil în brațe, l-a luat foarte nesigur și atunci a venit un alt copil de vreo 5-6 ani, l-a luat de mână și i-a zis: <Could you call my mom? I miss her.> În acel moment, a început să plângă, am început toți să plângem, nu știam cum să reacționăm și el i-a zis: <Nu am numărul mamei tale, nu o cunosc>. <Dar vreau la mama mea!> Momentul acela pe noi ne-a marcat teribil. Copilul acela și-a adunat toate resursele să vorbească în limba engleză și întrebarea lui a fost: <Poți să o suni pe mama?>”, povestește profesoara Eliza-Ioana Iordache.
Viața în trib
Pe lângă activitățile de voluntariat, liceenii au vizitat și un trib, tribul Masai, unde oamenii nu au nevoie neapărat de ajutor, ei trăind din obiectele pe care le confecționează și le vând ulterior turiștilor. Interesantă este însă viața lor: ”Sunt nomazi și spuneau că au un principiu de viață: niciodată nu dărâmă casele pe care le construiesc din bețe și din chirpici, pentru că întotdeauna va veni un alt Masai care va locui acolo.
Șeful tribului avea 23 de ani, era încă necăsătorit și povestea că, înainte de a se căsători, trebuie să stea trei luni singur în pădure: o lună pentru recreere și două luni pentru supraviețuire. Abia după cele trei luni, ei sunt demni de a se căsători și trebuie să lupte pentru soția pe care o doresc. Dacă doresc mai multe soții, pentru fiecare femeie este nevoie de câte 15 vaci pe care trebuie să le dea familiei. Dacă nu vrei să plătești, trebuie să ucizi un leu și să vii cu capul lui. S-a interzis prin lege, acum 3 ani, lucrul acesta cu uciderea leilor, dar în continuare se mai practică în unele zone.”
”Oameni care se bucură din nimic”
Pentru cei 20 de liceeni și profesoarele lor, zilele petrecute în Tanzania au fost cu multe învățăminte, emoții și schimbări. ”A fost ca o deschidere de orizonturi pentru că știam, în teorie, cum sunt statele africane, dar trăind pe pielea noastră și văzând greutățile de acolo, cu siguranță asupra noastră, a adulților, a fost un impact destul de mare, darămite asupra copiilor care au un standard de viață ridicat, fiind și la o școală privată. Mergând și vâzând situația celor de acolo, dacă nu în viitorul foarte apropiat, cu siguranță în cel îndepărtat se va vedea un impact destul de mare”, declară profesoara Abdi Sibel.
”Vedem cu totul și cu totul altfel viața”, au spus și liceenii după experiența din Tanzania, convinși că aceasta i-a schimbat, că vor aprecia mai mult ce au acasă, că vor fi mai responsabili și că vor fi alături de cei care au nevoie de ajutor. ”Când am văzut câtă bucurie aduc aceste cadouri, când am văzut cât de fericiți erau copiii de la acea școală că au apă și nu vor mai fi nevoiți să o transporte de la kilometri distanță, nu am mai avut cuvinte să exprim cât de fericit eram eu”, a mărturisit unul dintre elevi.
Planuri pentru România
Pentru că le-a plăcut ceea ce au făcut, descoperit și învățat în Tanzania, liceenii din clubul de voluntariat se gândesc deja ca anul viitor să meargă într-o altă comunitate săracă, în Bali, Kenya, Uganda sau Zambia. Până atunci, ei vor continua proiectele din România, vor ajuta familii cu probleme financiare și chiar acum lucrează la o listă cu ceea ce vor face.
”Pe această cale, rugăm persoanele care știu familii din diferite zone ale țării, care ar avea nevoie de noi, să ne transmită acest lucru, pentru că ne dorim cu ardoare să le ajutăm. Noi am avut mai multe campanii de strângere de rechizite, cărți, haine, alimente și ne dorim în continuare să ajutăm. În prezent, avem o familie din Mizil de care mă ocup împreună cu elevii mei și cu foști elevi: cinci copii care locuiesc într-un grajd, împreună cu mama lor, cam în aceleași condiții ca în Tanzania. Pentru ei muncim și le mai ducem daruri din când în când, dar ne dorim să găsim și alte familii”, a spus profesoara Eliza-Ioana Iordache.
Sursa foto&video: arhiva personală – prof. Eliza-Ioana Iordache
Citește și:
- Matematica predată cu ajutorul storytelling-ului. Profesoara Elena-Manuela David: „Copiii învață cu mai mult bun-simț și plăcere. Povestea îi face curioși”
- INTERVIU Adrian Ţiripa, olimpicul care explică astronomia copiilor de la sat: „Mă consider un norocos și vreau să întorc acest noroc. Încerc să ajut”
- Biblioteca din curtea școlii, amenajată într-o comună din Timiș. Un autobuz vechi a fost transformat în spațiu de lectură și învățare pentru copii FOTO
- Scriitoare la 14 ani. Liliana, elevă într-o comună din județul Vrancea: „Mă voi opri din scris când va rămâne planeta fără hârtie și cerneală”
