„Nu mai râdeți de <perlele elevilor>! Ei sunt proiecția unei lumi pe care noi ne-am străduit din răsputeri să le-o arătăm cât mai strâmbă! (…) Dacă la bacalaureat sunt criticabile indiferența, superficialitatea, tentația de a copia, vorbim deja despre oameni mari, de adulți cu părinți adulți, care pot primi și înțelege lecții de viață. În schimb, copiilor de clasa a opta îngăduiți-le inocența greșelii! Știați mai mult la vârsta lor?”, scrie Adriana Bogatu, profesoară de limba și literatura română, într-un text intitulat ”Nu mai râdeți de <perlele> elevilor!”
Textul a fost publicat de profesoara Adriana Bogatu (foto) în iunie 2015, pe blogul personal. L-am preluat cu acordul autoarei, în contextul în care în spațiul public au apărut, ca în fiecare an, ”perle” ale elevilor de la examenele naționale (exprimări catalogate ”de râs” în știrile/articolele de presă sau care ”stârnesc hohote de râs”), însoțite adesea de comentarii ale unor profesori. Adriana Bogatu predă limba și literatura română la Colegiul Național ”Nicolae Bălcescu” din Brăila.
„Viața e o pâine caldă. Unii au răbdarea să taie din ea, felie cu felie, rostuindu-i miezul. Alții, dimpotrivă, se reped să o rupă în bucăți, înghițind-o aproape nemestecată. Mai sunt și dintre aceia care doar o privesc, lăsând-o pe masă până se usucă degeaba. Câțiva aleg să o împartă. Să dea din ea celor care trec pe drum și păsărilor care coboară peste lume Duh Sfânt.
Bunica mea, care-și cocea în fiecare săptămână pâinea în cuptorul din spatele căruia, copil fiind, credeam că răsare soarele, spunea că pâinea se face cu iubire. Că altfel nu crește. Și nici gust nu are. Cu viața e la fel. Numai că ea se coace mai greu. Sau rămâne crudă pe dinăuntru și miezul i se râncezește ușor. Din ce în ce mai des, în ultimul timp, lumea pare că se alungă din rosturile ei. Că se umflă ca o apă turbată de prea multe ploi. Nimeni nu mai este acolo unde ar trebui să-i fie locul.
Fiecare pândește pasul greșit al celui din stânga, din dreapta, din față, din spate, de peste tot. Sfertodocții ies de prin beciuri precum gândacii de bucătărie. Au invadat lumea. Au sufocat-o. Au râșnit între fălcile lor obeze tot ce au prins. Au clătinat temelii și au ars lanuri întregi de încredere. Copiii care ne privesc nu mai știu ce să înțeleagă. Școala s-a pustiit de speranță. Edificiu trist, cu flori de hârtie lipite pe geamuri.
Începe sezonul examenelor. Copiii devin procente. Se bat cuiele vinovățiilor și arătatul cu degetul devine voluptate națională. Ecranele televizoarelor dau în icter afișând statistici peste statistici, făcând pronosticuri delirante despre note proaste, procente de promovabilitate, elevi care încurcă cerul cu pământul și iadul cu raiul. Abia atunci se vorbește despre școală. Pentru o săptămână – două, ea furnizează subiecte de presă. În rest, nimeni nu vede și nu aude nimic. A, ba da, din când în când, câte ceva despre-o bătaie pe holurile școlii sau o înregistrare cu isterii de-nvățătoare la ora de matematică. Și dacă tot veni vorba, psihologii de sticlă, cei pe care orice știre îi prinde pe holurile televiziunilor (mă întreb când ajung să-și mai facă meseria cu adevărat ) au uitat să ne spună câte ceva și despre lecția de viață a copilului de clasa I care știe că în geanta lui e un reportofon cu care o înregistrează pe <doamna>…
Nu mai râdeți de <perlele elevilor>! Ei sunt proiecția unei lumi pe care noi ne-am străduit din răsputeri să le-o arătăm cât mai strâmbă! Au asistat nedumeriți la victoriile fără noimă ale mediocrităților de toate felurile! Nu le-a explicat nimeni de ce ajunge să le dea lecții de viață cineva care n-a respectat niciodată (merge și nici o dată!) regulile jocului! Nu prea pricep ei de ce le explică lor, oră de oră, cum să treacă de un concurs adevărat și dificil cineva care n-a fost în stare decât s-adune puncte și hârtii.
Elevii suntem noi, părinții, profesorii, învățătorii lor, toți aceia care ne perindăm prin viața lor încercând să-i scoatem la lumină. N-am văzut niciodată pagini întregi cu perlele medicilor sau ale inginerilor. Sau ale economiștilor. Și nu cred că pe ei i-a făcut divinitatea perfecți. Nici pe departe. Medicii nu râd de pacienții lor. Nu fac poze cusăturilor de la operații. Nu se amuză de bolnavii de la terapie intensivă.
Școala românească e la terapie intensivă. Respiră cu ajutorul aparatelor. Puneți umărul s-o scoatem din comă, dacă sunteți capabili! Nu vă amuzați pe seama unor <perle>, multe dintre ele fabricate chiar de ziariști, spre deliciul cititorilor/ spectatorilor, altele apărute prin scoaterea din context, da, poate, din neștiință, dar cine își asumă vina?
Dacă la bacalaureat sunt criticabile indiferența, superficialitatea, tentația de a copia, vorbim deja despre oameni mari, de adulți cu părinți adulți, care pot primi și înțelege lecții de viață. În schimb, copiilor de clasa a opta îngăduiți-le inocența greșelii! Știați mai mult la vârsta lor?
Lumea școlii este una etajată. Elitele se vor detașa în orice condiții. Sârguincioșii au și ei etajul lor. Pe restul, feriți-i de modelele malformate pe care le lăbărțați zi de zi pe ecrane, din zori și până-n noapte! Priviți-i de aproape pe copiii care muncesc. Pe aceia care poartă mândria podiumului în ochi. Pe ei nu-i așteaptă nicio galerie la aeroport când se întorc de la olimpiade. Cred în elevii mei! Am privilegiul zeiesc să lucrez cu copii dăruiți de Dumnezeu cu minte, ambiție și caracter. Dar îi respect pe toți ceilalți, așa cum le respect și profesorii. Cine nu știe cât de greu se sculptează o urmă în circumvoluțiuni să tacă… Sau să înceapă încet, încet cu copilul de-acasă… Așa, ca să vadă cam cum se face…”