Liliana este elevă în clasa a VIII-a la școala din comuna Sihlea, județul Vrancea. La doar 14 ani, scrie poezii, proză scurtă, iar profesoara de română spune despre ea că poate deveni un scriitor de succes. Pentru Liliana însă, succesul poate fi un obiectiv doar în măsura în care este ”singura modalitate de a trezi în oameni dorința de a se cerceta”, întrucât crede că ”mulți oameni sunt străini cu ei înșiși”. ”Prin ceea ce scriu doresc să expun puțin din interiorul meu. A compune, până la urmă, înseamnă vorbirea cu inima ta”, mai spune Liliana, care participă la olimpiade și concursuri de scriere creativă și citește foarte mult. ”Cititul îmi oferă posibilitatea de a-mi dezvolta propriile capacități de a scrie, de a descoperi noi modalități prin care sentimentele pot fi transmise, dar deasupra a ceea ce oferă cititul, este și activitatea ce mă liniștește”, mărturisește eleva din Sihlea.
Liliana Văcaru este eleva profesoarei Cristina Bărbosu-Ene și ne-am propus să o cunoaștem astăzi, de 1 iunie, Ziua Copilului, să-i descoperim pasiunea pentru scris și lectură. Am rugat-o să transmită și un mesaj copiilor, celor din generația ei, iar el sună așa: ”Dragilor, nu uitați să vă cercetați mereu interiorul. Cine știe ce veți găsi? Poate o pasiune pentru citit, pictat, compus, cântat sau ceva unic. Trăiți o viață pe care vreți să vă o amintiți!”
SparkNews.ro: Profesoara de română spune despre tine că poți deveni un scriitor de succes. Ce scrii?
Liliana Văcaru: Doresc să menționez mai întâi cât de mult o apreciez pe profesoara mea de română și pe toți cei din jur care îmi spun despre succesul pe care îl pot avea prin scrierile mele. Eu, însă, consider că succesul nu are o semnificație atât de importantă pentru mine. Succesul ar fi un obiectiv pentru mine doar în cazul în care este singura modalitate de a trezi în oameni dorința de a se cerceta. Întrucât mulți oameni sunt străini cu ei înșiși, uneori mă întristează profund frumusețea pe care ei refuză să o vadă. Fluturii nu își pot vedea frumusețea exterioară, dar ei măcar au scuza că astfel au fost destinați, dar noi, oamenii, ce scuză avem când vine vorba de a ne observa cu adevărat? De a ne descoperi? Astfel, ceea ce am scris mereu a fost rezultatul unei cercetări înăuntrul inimii mele. Uneori scriu semnificații mai greu de înțeles, dar ce e poezia, până la urmă, dacă nu un labirint cu mai multe ieșiri?
La ce vârstă ai început să scrii și ce ai pus pe hârtie prima dată?
Voi începe prin a spune că au fost momente în care nu puteam să exprim în cuvinte ceea ce simțeam. Consider, de fapt, că sentimentele nu pot fi niciodată transmise în simple vorbe. Ele pot fi puțin explicate în cuvinte, dar pentru că sunt subiective, adevărata lor profunzime nu o cunoaște decât inima fiecăruia.
Nu pot spune că am un anumit proces de a scrie. Însă, singura condiție este că inima trebuie să ceară un moment de înțelegere, iar atunci încep a scrie fericirile sau apăsările ei. Astfel, mereu am văzut frumusețea interioară în oameni. Am văzut, de mică, un întreg poem în inima fiecăruia. Prin ceea ce scriu doresc să expun puțin din interiorul meu. Nu cer să fiu înțeleasă, dar aș vrea ca lumea să se înțeleagă pe sine mai mult.
Totul a început în urma unei cărți pe care am citit-o acum trei ani, ”Tronul de cleștar”, a fost cumva cartea ce m-a introdus în această lume. Citind-o, voiam să nu las sentimentele personajelor să se risipească într-o simplă menționare de exemplul „ea este tristă”. Voiam să încerc să arăt că ele au o valoare mult mai mare decât atât. Am considerat mereu că ele sunt subiective, iar acest fapt mă pasiona. Mă pasiona cum o inimă ce simte ceva, transmite altceva unei alte inimi.
Astfel, de la 11 ani, am început să fiu eu inima ce transmite. Deși pot spune că, în prima parte, compunerile au însemnat pentru mine o libertate de exprimare, un univers în care eu eram creatorul și puteam schimba orice. În cele din urmă, compusul a devenit singura modalitate prin care pot comunica cu mine însămi. Când scriu, mai întâi inima dictează, apoi mintea analizează. Deși doar inima-mi știe adevăratele semnificații, e plăcut să încerc să le înțeleg rațional.
Ai publicat până acum undeva, în revista școlii, de exemplu, sau online?
Momentan, nu am publicat nimic. Doresc să evoluez mult mai mult până să public ceva.
Am înțeles că ai câștigat ultimele ediții ale concursului de scriere creativă, inițiat de ”Carte în sate”. Ce ai scris pentru concurs?
„Carte în sate” a fost primul concurs la care am participat, pentru mine a însemnat un start uriaș pentru drumul pe care încă mă aflu. Participând, am avut doar intenția de a transmite o mică idee despre ce am considerat că înseamnă ajutorul, discriminarea, cât și prietenia. Curând mă aflam pe scenă, fiind premiată pentru primul loc. În momentul acela, am hotărât că ziua în care o să mă opresc din scris va fi când va rămâne planeta fără hârtie și cerneală, fie când eu nu voi mai exista.
La ce alte competiții ori olimpiade ai mai participat?
Am mai participat la Olimpiada ”Cultura și spiritualitate”, Olimpiada ”Universul cunoașterii prin lectură”, concursul de poezii „Oana Diana Renea”, concursul epistolar „Și tu citești scrisori din roase plicuri”.
Anul trecut, tu și echipa din care ai făcut parte ați luat premiul III la Festivalul Boovie. Cum a fost experiența și ce book-trailer ați realizat? Tu ce rol ai avut?
Book-trailerul a fost după cartea „Cititoarea” de Traci Chee. Experiența a fost deosebită, zilele în care filmam au fost pline de râsete. Eu m-am ocupat de editarea și filmarea trailerului, dar am avut și o mică secvență în care l-am jucat pe tatăl personajului principal, Sefia. Râsetele, munca în echipă, progresul vizibil, cât și prietenia dintre mine și ceilalți colegi care au participat au făcut ca totul să fie mult mai ușor. Ne-am lăsat cu toții creativitatea să curgă și am găsit folosință în toate obiectele de decor pe care le-am avut la dispoziție.
Cât de mult citești? Și ce îți place?
Citesc aproape zilnic. Nu am făcut-o niciodată ca pe o obligație sau ca pe un obiectiv ce voiam să fie împlinit. Cititul îmi oferă posibilitatea de a-mi dezvolta propriile capacități de a scrie, de a descoperi noi modalități prin care sentimentele pot fi transmise, dar deasupra a ceea ce oferă cititul, este și activitatea ce mă liniștește. Citesc orice tip de carte, dar de curând am descoperit că am o înclinație către romanele scrise de autori români, precum Camil Petrescu, datorită modului inedit de a creiona nu doar un univers pe care ți-l poți imagina, dar și unul pe care îl poți simți.
La clasă, profesoara ta de română folosește tot felul de metode pentru a face orele atractive. Ție ce ți-a plăcut cel mai mult la orele de română? Și, în general, cu ce pleci din cei 4 ani de gimnaziu?
La orele de română, ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna a fost condiția pe care profesoara mereu ne-a cerut-o, să fim autentici. Oricare ar fi autenticitatea noastră, mereu a fost apreciată și încurajată de către profesoara noastră. În orele de română mereu se găsea o atmosferă plină de libertatea de a te exprima, de curaj, încredere, comoditatea de a fi tu însuți, întotdeauna natural.
Din acești 4 ani de gimnaziu, plec nu doar cu amintiri unice, amuzante sau tensionate alături de colegi, dar și cu lecții fără de care nu aș fi fost cine sunt acum. Aceste lecții nu vin doar extrase din urma unor evenimente, dar vin și în mod direct de la profesorii care ne-au arătat ceea ce înseamnă corectitudinea în această lume, și nu numai. Una dintre aceste lecții am auzit-o prima dată în clasa a 5-a, în primele zile de școală. „Când veți fi mai mari, vor exista momente când vă veți pune o oglindă în fața ochilor. Ce veți vedea atunci?” Ei bine, nu m-am gândit atât de mult pe atunci la răspuns, dar acum, la finalul gimnaziului, simt că a venit acel moment de a privi în acea oglindă și de a vedea cum am fost eu în acești 4 ani. Și sunt sigură că momentul va reveni la finalul liceului și în alte momente ale vieții. Astfel, doresc să trăiesc o viață pe care să o privesc cu bucurie atunci când mă voi uita în acea oglindă.
Din toamnă, mergi la liceu. Ce așteptări ai? Cum ți-ai dori să fie cei 4 ani de liceu, și mă refer aici inclusiv la relația cu profesorii.
Singurele așteptări pe care le am la liceu sunt de la mine. Doresc pe cât posibil să nu mă aflu în zona de confort. În cei 4 ani, îmi doresc să mă autodepășesc pe cât de mult posibil, să mă îndrept de fiecare dată când voi face un pas greșit, dacă îl voi face, și să ajut și pe cei din jurul meu în orice mod aș putea. Relația cu profesorii sunt sigură că o să fie apropiată, întrucât voi încerca pe cât posibil să mă adaptez și să accept pe fiecare așa cum este.
Până atunci, ai examenul de Evaluare Națională. Emoții? Un examen greu?
Evaluarea Națională nu îmi oferă emoții atât de mari, am încredere că voi reuși ceea ce mi-am propus. Deși emoții există, voi încerca cât de mult pot ca în ziua examenului să îmi păstrez calmul și concentrarea. De voi reuși acestea, sunt sigură că examenul nu va fi atât de greu.
Peste 10 ani, să zicem, unde te vezi?
Doresc mai întâi să spun că a compune, până la urmă, înseamnă vorbirea cu inima ta. De multe ori, inima îmi transmite mai multe decât pot scrie, astfel unele lucruri rămân necercetate în interior. Apoi mă gândesc, cum se descurcă cei ce nu își lasă inima deloc să vorbească? Am o speranță, totuși, că lumea va înțelege nevoia inimii de a vorbi. Pe mine personal mă vindecă. Mulți mă întreabă ce vreau să fiu în viață sau unde mă văd peste câțiva ani, ei bine… Inevitabil, voi vorbi cu a mea inimă în continuare, dacă în viitor îmi va aduce un venit, atunci ar fi minunat, dar dacă nu, atunci vindecarea inimii îmi va fi îndeajuns valoare. Așadar, în 10 ani? Sunt sigură că mă voi afla într-o cameră plină de cărți, unele dintre ele scrise de mine, pe un fotoliu confortabil lângă o fereastră mare, scriind următoarea carte sau discutând cu inima mea printr-un poem.
Este 1 Iunie, Ziua Copilului. Ai un mesaj pentru copii, pentru cei din generația ta?
Dragilor, nu uitați să vă cercetați mereu interiorul. Cine știe ce veți găsi? Poate o pasiune pentru citit, pictat, compus, cântat sau ceva unic. Trăiți o viață pe care vreți să vă o amintiți! Nu așteptați să ajungeți maturi pentru a accesa de nevoie o calitate pe care o aveți, accesați acum toate calitățile voastre și valorificați-le! Și nu uitați, lăsați-vă și inima să vorbească!
Poezii scrise de Liliana:
Compunerile Lilianei pentru concursul de scriere creativă ”Carte în sate”:
”Tuturor le era frică de mine”
– Cred că va ploua, Shivani! Ia, te rog, umbrela cu tine și roag-o pe Thana să te ajute cu temele!
– Imediat, bunica! Dar nu am terminat de scris în jurnal!
– Nu mai este timp! Te rog, grăbește-te la școală!
Shivani coboară din pat și își ia cârjele. Soarele răsărise deja de mult timp, dar roua dimineții încă făcea iarba din fața casei să strălucească. Viața la țară nu părea așa un chin pentru Shivani datorită prietenei sale, Thana, care a învățat-o că, doar pentru că a avut o zi mai rea în care s-a accidentat la picior și trebuie să meargă în cârje, nu înseamnă că toată viața o să fie rea.
– O, uite ce ai făcut! Pentru că ai întârziat, prietena ta, Thana, a venit până aici în vârful dealului, îngrijorată pentru tine! spuse bunica, în timp ce pregătea un ceai.
Pe geamul din bucătărie se vedea Thana cu rochia ei lungă până în pământ, părul brunet prins într-o coadă simplă și cu zâmbetul până la urechi, atunci când se întâlnește cu bătrânul câine al bunicii, Deebo.
Shivani iese din casă grăbită să își îmbrățișeze prietena. Era un lucru pe care îl făceau în fiecare dimineață pentru a le aminti că prietenia lor va ține pentru totdeauna.
– Bună dimineața și ție, fată întârziată!
– Îmi cer scuze, Thana! E prima zi de școală și sunt atât de emoționată! Ce vor spune ceilalți copii despre mine? Am auzit că aici în sat nu prea întâlnești oameni ca mine.
Mai întâi, Thana îi zâmbește și o ajută să coboare pe dealul abrupt. Din vârful dealului se putea vedea tot satul. Casele formau un lanț în jurul lacului.
– Să nu îți fie frică, Shivani! Nu voi lăsa pe nimeni să spună ceva legat de piciorul tău, promit!
La scurt timp, cele două ajung la poalele dealului de unde se auzea clopoțelul.
– Să ne grăbim, Shivani! Dă-mi mâna să te ajut!
Curând au ajuns la școală. Thana a intrat prima în clasă și încă o ținea de mână pe Shivani. De peste tot se auzeau șoapte.
– Ea este Shivani! E venită de la oraș și dorește să se împrietenească cu voi toți! spuse Thana, plină de încredere.
Cu toții au izbucnit în râs.
– Noi? Prieteni cu un orășean? Și de ce are numele ăla caraghios de fată?
Râsetele au continuat. Thana s-a uitat dezamăgită la Shivani.
– E doar o neînțelegere, îți promit că nu sunt atât de răi și că o să ne înțelegem.
– Nu mai face altă promisiune, dacă pe prima deja ai încălcat-o!
Shivani, cu lacrimi în ochi, încerca să alerge într-un picior, lăsând râsetele și insultele în spate. Se îndrepta spre lac. Toți oamenii se uitau înfiorați la băiatul ce alerga grăbit într-un picior spre lac. Odată ajuns, Shivani se pune în genunchi și-și privește reflexia.
„- De ce lumea mă crede băiat? Aici, la țară, fetele nu se pot tunde scurt? Sau e datorită pantalonilor largi? Bunica a stat zile întregi să îi croșeteze! Să fie de vină fața mea? Arăt atât de înfiorător?”
Era liniște, se auzeau doar lacrimile Shivanei cum atingeau apa. „De ce nu mă pot amesteca printre ei, la fel cum lacrimile se amestecă în lac?”. Își dă jos ghiozdanul și scoate micul jurnal roșu. „Acum îmi e frică de mine.”
Peste puțin timp, nu doar lacrimile Shivanei se amestecau cu apa lacului. Erau și ale Thanei.
– Shivani, îmi pare atât de rău că mi-am încălcat promisiunea! O să încerc să mă revanșez, dar te rog, nu fi supărată pe mine! La început, ți-am spus că viața la sat e ușoară, dar adevărul e complet invers! Oamenii nu sunt obișnuiți să vadă persoane ce au ceva mai special decât ei. Și, chiar dacă au râs de tine, asta nu înseamnă că trebuie să îți pese de ei pentru că mă ai pe mine!
– Thana, poți să îmi promiți ceva?
– Desigur! Orice!
– Promite-mi că nu vom mai încerca să îmi fac prieteni pentru că am nevoie de o singură persoană, de tine.
În final, Shivani deschide din nou jurnalul. „Nu îmi mai este atât de frică.”
– Shivani, singurul motiv pentru care ești încă aici este pentru că focul dinăuntrul tău arde mai puternic decât cel din înconjurul tău. Acum, hai să mergem la ore, am întârziat!
„Erou în satul meu”
Ea avea o galaxie în ochi, un univers în minte. Cum aș putea vreodată să reușesc? Iar în acel moment am realizat că tot ce puteam face era să o privesc, să îi admir părul țesut cu șuvițe din rocă topită, părul ce până și în răcoarea nopții îmi încălzea inima. Se uita cu îndurerare spre mine, stând în adierea vântului. Atât de multă dezamăgire se putea citi pe chipul ei.
Ea a fost eroul satului meu, iar acum are nevoie la rândul ei să fie salvată.
– Uită-te la stele, Freya, uite cum strălucesc pentru tine.
Nu a răspuns. Părea că nici nu m-a auzit. Pentru că, într-o zi, s-ar putea să te trezești din somnul tău și să realizezi că ai pierdut luna în timp ce numărai stelele.
– Sătenii îți mulțumesc, Freya! I-ai salvat pe toți!
Continua să ignore. Era atât de aproape de mine, dar totuși mintea ei părea pierdută în noapte. Voiam să păstrez distanța, nu eram sigur de ceea ce voia să facă. Nu era prima dată când mă aflam în această situație. S-a mai întâmplat înainte. Era un băiețel mic care alerga după un fluture. El era în același loc și voia să prindă mica viețuitoare. Am încercat să îl opresc înainte să mai facă un pas, dar a fost în zadar, cuvintele mele nu au fost ascultate atunci. Aici sunt din nou, în situația în care trebuie să acționez și din nou nu pot să îmi mișc corpul. Din nou tot ce pot face e să privesc. Totul se repeta, din nou și din nou.
Freya ne-a salvat pe toți în tot acest timp și nimeni nu a știut. De ce tocmai acum trebuie să aflăm tot ceea ce a făcut? De ce mereu e prea târziu?
Au trecut 27 de ani de când satul acesta a fost uitat și peste 80 de ani de când sătenii rămași au trăit în frică. O dată la fiecare două luni, cu toții trebuiau să dăruiască câte un sacrificiu la templul din mijlocul pădurii. Nimeni nu îndrăznea să vorbească despre motivul pentru care făceam asta, sau cine mai exact se afla în acel templu.
Cea mai bătrână femeie din sat ne povestea despre furia zeilor ce a fost revărsată pe satul nostru din cauza strămoșilor ce au neglijat templul. Eram doar un copil când auzeam asemenea povești și credeam că sunt doar legende. Dacă zeii într-adevăr ar fi fost furioși pe strămoșii noștri, atunci de ce trebuie și noi să plătim pentru greșeala pe care ei au făcut-o? De ce nu au ars satul din temelii și atât? Nu am crezut vreodată, astfel într-o noapte m-am strecurat din casă și am mers în pădure, chiar dacă știam că era interzis copiilor să meargă acolo. În timp ce mergeam, puteam auzi voci ce îmi șopteau, dar nu puteam să le înțeleg. Curând mă aflam în fața templului. Era ca și o casă micuță din lemn, nu avea ferestre sau uși, dar avea câteva trepte.
– Ce dorești de la noi și de ce nu ne lași în pace?! Mă uitam spre templu și așteptam un răspuns.
Brusc, din pădurea deasă se auzeau din nou vorbe pe care nu le înțelegeam.
– Pleacă sau îi vei înfuria! Te rog, copile, pleacă!
Auzisem aceste vorbe din templu. Păreau spuse de o fată tânără și oricât de mult aș fi vrut să fac ceea ce mi-a spus, îmi era prea frică să alerg. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că cineva m-a luat în brațe. Puteam simți mâinile mici și fragile cum se străduiau să mă țină și părul lung ce îmi atingea ușor fața.
Următoarea zi eram la mine în casă, confuz de tot ceea ce s-a întâmplat. Toți anii aceștia am crezut că a fost doar un vis. Nu am mai intrat vreodată în pădure. Într-o zi, când bătrâna satului urma să se stingă, m-au chemat lângă patul ei.
– Fata cu părul țesut cu șuvițe din rocă topită, ea îi controlează pe ei. Ea locuiește în templu și ea cere sacrificii. Ea este răul, dar ea este și…
Atunci bătrâna se stinse. Rămăsesem nemișcat, lângă pat. Nu a fost un vis. Tot ce s-a întâmplat în acea noapte, acum mulți ani, nu a fost un vis. Ea exista. Sătenii erau cutremurați, se adunaseră în centrul satului și plecaseră furioși spre templu, cu arme și torțe. Voiau să îl ardă. Curând eram lângă templu, dar acesta deja era în flăcări. Eram confuzi, nimeni nu a fost înaintea noastră sa îi dea foc. Prin toată acea agitație, am observat câteva crengi arse ce formau o cărare. Le-am urmat și curând ajunsesem lângă marginea unei stânci. Acolo se afla ea. Deodată îmi amintisem câteva vorbe. ”Freya, copile. Mă numesc Freya.”
– Nu eu îi controlez. Eu doar am făcut un pact cu ei. Le controlez dorințele și nevoile. Ei vă vor pe voi toți. Îi pot auzi, zi și noapte. Sunt pretutindeni, spuse cu o tonalitate calmă.
– Templul arde. Ce se va întâmpla acum cu noi? Îi vei lăsa să facă ce vor?
– Nu, Rowan. Totul deja a fost rezolvat. Ei sunt cu mine și vor fi mereu cu mine, iar dacă eu nu voi mai fi, nici ei nu vor mai fi. Un singur pas și satul nostru va fi în sfârșit liber.
Se uita din nou spre mine, acum privirea nu mai arăta înduioșare. Acum era împăcată. Zâmbea. Spunând adevărul, ea zâmbea. Nu am vrut să accept ceea ce urma să facă. Am încercat să îi prind mâna și să o opresc, dar a fost prea târziu. Totul părea atât de liniștit. Părul ei era mai aprins ca niciodată. Abisul ochilor ei era acum atât de luminat. Ultimul lucru pe care l-am văzut au fost micile bucăți de cristale ce alunecau pe obrajii ei și se opreau pe marginile buzelor ridicate. Zâmbea, iar ochii ei arătau atât de multă înduioșare.
Citește și:
- Lectura ca abilitate de viață. Mira, olimpică națională: „Profesoara de română ne surprinde cu activități interesante. În clasa a VI-a, am făcut book-trailer”
- Fizica predată de o elevă de liceu unor copii de gimnaziu, într-un program de voluntariat. Ana: „Mi-aș dori ca profesorii să fie mai implicați la clasă”
- Campania unui elev din Oradea pentru copiii de la sat. Andrei a lansat o provocare și a strâns sute de cărți: „M-a impresionat bunătatea oamenilor”
Foarte frumoase compunerile ! Ești un exemplu pentru generația de astazi.. Nu toți pot. Sincer , după ce am citit acest articol , m-ai făcut să îmi doresc ca și eu să compun . Felicitari !
Adevărul este ce fiecare are un dar al tău iar al tău m-a emoționat până la lacrimi. Dragă lili, nu am cuvinte pentru a te felicita, te apreciez enorm pentru naturalețea ta și modul creativ în care mi-ai luminat ziua cu acesta articol. Sincer spun ca o să mă întorc la el când o să simt că am nevoie de inspirație. Continuă prin a-ți înmulți darurile și cu siguranță o publici cărti ce vor lăsa fără cuvinte fiecare cititor înrăit.