Adriana Bârcean, o profesoară care s-a mutat la țară, predă engleza la Simultan și îi învață pe copii că viața este faină

0

Adriana Bârcean este profesoară de 7 ani la școala din comuna Mărtinești, județul Hunedoara. Predă Limba Engleză la clase simultane, iar într-una dintre ele are elevi de pregătitoare, clasa I și clasa a IV-a. Nu spune că este ușor, dar își face meseria cu pasiune. Merge de două ori pe săptămână în plus la școală pentru a face Engleză cu cei mici. Voluntar, fără ca cineva să-i fi cerut acest lucru. Folosește metode nonformale, împletește engleza cu sportul și artele și creează relații cu elevii. Le ascultă poveștile, încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în spatele anumitor comportamente și caută soluții împreună cu ei. Pune accent pe inteligența multiplă și pe starea de bine. ”Cum poți tu să îl înveți ceva pe copilul care poate nu a mâncat aseară sau a cărui familie are probleme?”, spune Adriana Bârcean.

Adriana Bârcean s-a mutat la țară după o perioadă în care a predat la o școală într-un sat de lângă Timișoara și alți câțiva la o școală privată din oraș. Are patru copii și mult timp l-a dedicat creșterii acestora, însă frumusețea meseriei de dascăl a convins-o să se întoarcă la școală.

Adriana Bârcean are 40 de ani, un soț care cântă într-o formație folk-rock, cu un nume pe care ea l-a ales (Pragu’ de sus) și o poveste faină. Un cuvânt pe care îl auzi de multe ori atunci când discuți cu ea. Este pozitivă, deschisă și are încredere în ceea ce face și în elevii săi.

Adriana Bârcean s-a născut la Timișoara, acolo a făcut școala și nu a vrut să devină profesoară, chiar dacă tatăl ei insista că ”este o meserie sigură”: ”Deși aveam în mine aplecarea spre copii și spre educație, am zis că eu nu mă bag în educație. Am văzut exemple de profi care nu mi-au plăcut și nu m-au motivat. Dar pentru că nu aveam altceva atunci de făcut și nici nu sunt genul acesta megaîntreprinzător, am zis OK. M-am dus, am dat examenul de titularizare și am luat postul de la Biled, o comună foarte mare, de nemți înainte, la 25 de km de Timișoara. Mi s-a părut fain. Mătușa mea lucra acolo și aveam un om cu care să mă conectez dacă lucrurile deveneau prea complicate, iar tata făcuse școala acolo, era un pic de nostalgie în familie față de locul respectiv.”

La Biled, a predat aproape trei ani și, deși a fost titulară până în 2010, după 2004, nu s-a mai întors pentru că ”au urmat maternitățile”. Timp de câțiva ani, i-a învățat engleză pe copiii de la o școală privată din Timișoara, Babel Center, deschisă de două colege de facultate: ”Babel Center era o școală privată de limbi străine. Am început cu o școală de vară pentru copiii de la 5 la 14 ani și lucram cu copiii personali după mine… Am predat mult la Babel Center, dar, la un moment dat, s-a desființat și s-a înființat Școala Babel care este o școală susținută de părinți. Mai merg acolo să țin școli de vară și îmi place nespus.”

Viața la țară…

Decizia de a se muta la țară a luat-o împreună cu soțul ei în 2008. Bunicii acestuia aveau o casă la Mărtinești, județul Hunedoara, și s-a gândit că va fi ”o aventură” frumoasă pentru copii.

”Și ne-am mutat la Mărtinești, într-o casă bătrânească și am început să cresc copiii aici. Nu mai făceam nimic altceva, doar creșteam copii. Fiind la țară, am încercat și eu ceva agricultură, munca pământului, dar, în afară de flori și bulbi, altceva nu mi-a ieșit. Unii oameni nu sunt făcuți să facă asta. Dar dacă nu aș avea încotro, aș face-o. Am învățat să sparg lemne, să fac focul, să mă descurc cât de cât…”, povestește Adriana Bârcean.

În tot acest timp, profesoara a vrut să facă ceva și pentru copiii din sat, astfel că, în 2010, a început să țină, alături de directoarea școlii, niște ateliere, într-o sală pusă la dispoziție de primărie. Acolo a ”realizat” Traista bunicii… 

”Mergeam la primărie de două ori pe săptămână și făceam activități, care mai nou se numesc Dezvoltare personală și Lectură. Nu știam atunci, am făcut totul după intuiție și experiențial și a fost foarte fain. Veneau la citit, se descălțau și se făceau comozi… Ca să fie și ceva practice, ne-am gândit să îi învățăm să coasă. Și așa a apărut atelierul Traista Bunicii să le vină în ajutor dacă cumva li se rupe vreun ciorap, vreo haină. În ideea să îi învăț să facă lucruri de viață… Și au început să coasă. Mai întâi am luat sită de geam, din plastic și ace mari, au început să coasă și apoi am ajuns la nasturi.

Din păcate, până la urmă, proiectul  a colapsat pentru că volumul de muncă era destul de mare și era nevoie de resursă umană și suport pe termen lung. Dar am dat examen de titularizare și am intrat ca profă la școală, profă de engleză și am trei ore pe săptămână. Sunt profesor asociat”, povestește profesoara.

Provocarea claselor simultane

La școala din Mărtinești, sistemul de învățare este simultan, iar profesoara predă Engleza la două clase: una și cea mai ”provocatoare”, în care sunt elevi de clasa pregătitoare, clasa I și clasa a IV-a (15 elevi) și a doua: clasa II-a și a III-a (11 copii).

Despre cum reușește să organizeze ora într-o clasă în care sunt copii de la 6 ani până la 10 ani, profesoara spune că ține de ”măestria profesorului”: ”Cred că niciun învățător de Simultan nu poate să spună că o face după o metodă anume, pentru că nu sunt cărți. Normal se zice că, în timp ce tu predai la o clasă, cealaltă ar trebui să lucreze individual. Dar sunt în zonă învățători care lucrează cu patru clase odată sau cinci.  Dacă ar fi să ai un singur nivel, să zicem pregătitoare, ai avea 50 de minute la dispoziție pentru ei. Eu am pentru cei din simultan un sfert de oră și trebuie să îi țin în frâu pentru că ei sunt foarte mișcători.”

Pentru a desfășura o oră cât se poate de cursiv într-o clasă cu trei clase de fapt, Adriana Bârcean a început să facă două ore suplimentare de Engleză pe săptămână cu elevii de la pregătitoare. O face voluntar, fără să fie plătită pentru asta, dar cu deschiderea conducerii școlii.

”Și atunci lunea și marțea mă duc să lucrez câte o oră cu copiii de la clasa pregătitoare ca să îi motivez un pic să aibă răbdare și să învețe engleză. Dacă ar fi o singură oră, i-aș pierde clar. Și atunci fac engleză dar altfel decât aș face în ora din planul cadru. Ne jucăm, cântăm, sărim, ieșim afară, colorăm. Încerc să abordez toate metodele acestea noi și mai ales să merg pe inteligențe multiple și pe starea de bine.

Deși este greu… Pentru că dacă elevul X nu are nevoile de bază împlinite, el n-are chef de Engleză. Cum să faci tu Engleză cu un copil care este în alt film… Nu poți… Poți să îl conectezi dacă ai jocuri și se simte bine și, eventual, să îi oferi un suport sigur la care poate apela dacă simte că are nevoie”, spune profesoara.

Mișcare în fiecare oră de Engleză

”Eu nu mi-am propus să îi învăț numai engleză în ciclul primar. Eu mi-am propus în ciclul primar să îi învăț să aibă încredere în ei ca în momentul în care eu zic ceva în engleză, să aibă încredere că e OK și să nu le vină toate fricile în minte, pe care le-am întâlnit la mulți adulți: Eu știu engleză, dar nu îndrăznesc să vorbesc. Înțeleg, dar nu pot să vorbesc. Să aibă încredere în ceea ce scot ei pe gură și să conștientizeze faptul că orice greșeală e OK, că din ea învățăm”, explică Adriana Bârcean.

La ore pune în practică metodele pe care le-a exersat în mediul privatExperiența de acolo  a îndreptat-o spre stilul nonformal, experiențial: ”Mi s-a  dat mână liberă și am putut să explorez unde sunt eu mai bună și eu merg pe creativitate, pe teatru, pe dramă, pe Art&Craft. Așa mi-e firea. Unii am văzut că nu pot să iasă în zona de creație, sunt mai tehnici, dar eu cred că un copil învață și dacă decupează, lipește, dacă poate să coloreze și nu numai coloratul acela de care sunt sătui toți părinții… Există niște reguli când colorezi, respectăm conturul, ce ne spune culoarea… Poți să îți dai seama de multe lucruri valoroase din desenele copiilor dacă te interesează zona aceasta de psihologie a copilului.”

Cum reușește totuși să își organizeze orele: ”Mă bazez pe orele în plus în care fac doar cu copiii de pregătitoare și atunci știu că pot să apelez la ce am făcut cu ei. De obicei, fac fișe cu ei, cântăm, cântecelele le fac în așa fel încât să fie cu gesturi, cu sunete… Eu mă bazez foarte mult pe activitățile de mișcare între activitățile de învățare. Când simt că scade energia, îi ridic, îi schimb, îi mut, ceva trebuie să fac ca să îi reactivez pentru că apoi ajung și eu să împrumut toate stările lor.

Câteodată nu reușesc să fac tot ce mi-am propus și stau cu ei și povestesc și creez relații. Pentru că eu cred în relația dintre profesor și elevi. Predatul nu ține doar de cum memorezi niște lucruri, ține și de cum le integrezi și ce experiențe am cu informația aflată. După cum spuneam, îi mișc foarte mult în clasă pentru că eu am această credință: corpul are o memorie. Având o memorie, dacă o asociezi cu memoria lingvistică, mult mai ușor ajungi la ea dacă e să ți-o amintești. Și atunci îi mut, îi mai schimb. Când stai 50 de minute în bancă este îngrozitor. Nici eu nu suport să stau la catedră, stau printre ei.”

Profesoara spune că elevii fac mișcare în fiecare oră de Engleză și își dorește să iasă cu ei, atunci când îi permite vremea și timpul, și să țină ora afară. Știe cât de important este sportul, fiind, de altfel, singurul profesor de engleză care a intrat în Federația Română ”Sportul pentru toți” și face parte chiar din structura de conducere.

”Eu nu am ambiții, nu vreau poziții. Nu vreau să ajung director, nu vreau să am funcții de conducere… Mie mi-e bine unde sunt atâta timp cât pot să fac ceva pentru cei din jur. Dar mi-am zis că, intrând în FRSPT, poate schimb ceva din educația la sport pentru că nu toți profesorii de sport sunt percepuți într-un mod pozitiv. Am acceptat să intru în FRSPT pentru că a existat un om deosebit care a crezut în mine, Doamna Aurelia Suciu, un excelent lider cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Pe de altă parte, am vrut să motivez profii de alte specialități decât sport să facă sport în timpul orelor la clasă. Cinci minute de mișcare dacă faci în timpul orei de engleză sau de altceva e de ajuns. Se schimbă și dialogul interior și copiii au altă atitudine față de materie”, mărturisește Adriana Bârcean.

Ce vor copiii la ora de Engleză

Pornind de la relația profesor-elev în care crede cu tărie, Adriana Bârcean și-a întrebat copiii mai mari cum ar dori ei să se desfășoare ora de engleză, ce îi ajută pe ei să fie relaxați. Are în clasă o listă cu dorințele elevilor în limba engleză, iar una dintre ele a fost aceea că ”vor să fie îmbrățișați când intră în clasă”:

Și asta m-a topit și mi-am dat seama cât de important este pentru ei să primească energie de la un adult. Au mai spus că vor muzică și mi-am cumpărat o boxă bluetooth și, dacă vin mai repede în pauză, îi scot afară pe coridor, le pun muzică și trecem prin tot ritualul: intră în clasă, sunt îmbrățișați și apoi, merg la locurile lor. Au mai zis că vor și alte lucruri, dar le-am explicat că multe lucruri nu țin de mine și că eu nu le pot schimba, dar putem încerca să găsim soluții să le fie bine.

Noi ar trebui să explodăm de entuziasm și copiii să înțeleagă că viața merită trăită”

Adriana Bârcean îi învață și pe profesori cum să ajungă la starea de bine din clasă. De anul trecut, este trainer în Finnish Teacher Training Centre de la Sibiu, dar face cursuri de nonformal și la grădinițe din Brad, Orăștie și, mai nou, cu profesorii de limbi străine de la Colegiul Național ”Regina Maria” din Deva.

”Am zis că pot să mă pun eu la bătaie cu tot ceea ce știu eu. Ceea ce am observat eu este că, dacă nu există o relație între cadrele didactice din școală, clar nu poate să existe o relație sănătoasă nici între copii. Mi-am propus să lucrez un pic la unitatea grupului, la coeziunea grupului, pentru că dacă oamenii nu se înțeleg sau nu se gândesc la importanța acestui aspect, atunci nu se creează o cultură organizațională bună, se frânge undeva. Nu sunt expert, dar, în același timp, văd câtă suferință este.

Noi mergem la serviciu, dar dacă nu suntem apreciați, este clar că ne scade toată motivația. Noi ar trebui să explodăm de entuziasm și copiii să înțeleagă că viața merită trăită. Nu contează ce o să ajungi… Ideea este de a avea o abordare pozitivă despre viață.

Sunt oameni cu răni atât de mari care vin în fața copiilor, iar cei mici îi apasă pe butoane. Cine să te ghicească mai bine decât copiii?! Și tu ca un om care ești rănit reacționezi și poate te superi și îl cerți dar tu nu știi povestea copilului.  Depinde de noi ca adulți cum gestionăm, pentru că noi dirijăm. Haideți să vedem problema din spatele comportamentului, ce e acolo...”

Profesoara discută cu fiecare copil în parte atunci când se ivesc probleme și caută împreună soluții pentru a le rezolva: ”Sunt copii care își fac și nu-și fac tema la engleză: Uite, acum aș fi putut să îți dau Insuficient, dar nu cred că asta e soluția pentru tine. Hai, gândește-te, ce am putea face în direcția asta? Ți se pare prea mult? Vrei să facem altcumva?

Încerc să găsesc soluții cu el. Problema este conectarea. Copilul are nevoie să înțeleagă că eu sunt un om pe care se poate baza. În general, sunt mulți care nu au modele de atașament foarte sănătoase și se poate să aibă adulți  în viața lor care i-au dezamăgit și normal că vin cu bagajul acesta în clasă și testează adulții pe care îi întâlnesc. Și care este primul adult pe care îl întâlnesc? Profesorul sau învățătorul de la clasă.  Și din păcate nu-i doar elevul X care dă bătălii, este și elevul Y, pentru că fiecare vine cu povestea lui. Și el vrea să se asigure că îi este bine acolo unde este și poate să stea liniștit. Și ei tot timpul sunt în alertă…

Atunci, prefer să stau de vorbă cu ei, deși nu am competențe de psiholog, dar am competențe de părinte, și este important să știe că există acolo un om în școală pe care atunci când îl văd, poate să îl ia de mânecă și să îi zică: Uite, astăzi, nu mi-e bine. Eu așa încep ora. Sunteți OK? Cum sunteți? Happy! Unii care vor să atragă atenția spun că astăzi nu sunt bine. So and so. Bun, OK, e nevoie de poveste? Poveste în sensul că vor să fie auziți și atunci îi rog să vorbim după oră, dacă pot aștepta.”

”Ce lipsește în relația noastră: umanitatea”

Profesoara spune că ceea ce i se pare cel mai greu în școală ține de relația dintre profesori și părinți: ”Părinții să aibă încredere în profesori, iar profesorii să încerce să se apropie de părinți. Noi nu știm la ce să ne așteptăm de la părinți pentru că nu există încă o comunicare sănătoasă, directă, constructivă între cadre și părinți, deși se merge în această direcție. Părinții nu știu să spună ce așteaptă de la școală și de la cadrele didactice și ce ar avea nevoie copiii lor sau ei de la toată diada asta de profesori/părinți. Trebuie lucrat pe sinceritate și cât de mult poate să ducă părintele.

Părintele nu vine la școală să spună: Noi avem problema asta acasă sau avem mult de lucru și dacă copilul face probleme să știți că o face pentru că noi suntem foarte stresați sau obosiți.  Ar fi mult mai important să știm aceste lucruri pentru că altfel s-ar schimba dinamica în clasă. Ai ști că acel copil e confuz, e agitat sau are alte probleme, atâta timp când nu există acest model sigur de atașament din familie.

Școala la sat: ”Aici ar putea fi raiul”

Despre școala de la sat, profesoara Adriana Bârcean spune că aici ar putea fi un adevărat rai: ”Dacă ar fi altă abordare și părinții ar avea încredere în dascăli, iar profesorul competențele necesare, ar fi mult mai simplu la țară să modelezi relații decât la oraș, unde totul e pe fugă maximă, solicitarea mult mai mare. Aici ar fi raiul dacă ar fi altă abordare. Dacă am investi un pic în noi, ca profesori, și am crede în ideea de experiențial, aici este raiul. Poți să mergi cu copiii în pădure, să descoperi o grămadă de lucruri”.

Cât despre satisfacțiile pe care le are ca profesor, Adriana Bârcean are o listă întreagă, de la sportul pe care l-a adus la ora de Engleză până la rezultatele obținute prin metodele folosite la ore (copiii învață Engleză chiar și cu Kahoot). ”În primul rând, mă descopăr pe mine și mi-a dat mie foarte mult material ca om, să văd unde sunt. Îmi place că lucrurile se leagă, că reușesc… Anul trecut, am reușit să mergem împreună cu colegele, cu copiii, la un festival de teatru. Am scris eu o piesă numai ca să participăm, să treacă copiii prin experiența aceasta. Și a fost atât de fain. Am luat premiul II, dar nu asta contează. A fost o chestie de împreună. Eu asta vânez cu școala și cu clasa: să simtă copiii că aparțin unui grup care înseamnă ceva pentru ei și că acest ”împreună” poate să schimbe multe lucruri în viață.”

Foto: Adriana Bârcean

Citește și:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here