Andrada Sorca, învățătoarea care adună poveștile din clasă în Jurnal de școală: ”Frau, n-ai putea să faci un vlog cu lecţia şi să învăţăm acasă?”

1
Foto: facebook.com/ Andrada Sorca

Andrada Sorca are 29 de ani și este învățătoare la Liceul Teoretic ”Nikolaus Lenau” din Timișoara. I-am descoperit ”Jurnalul de școală” și, ”răsfoindu-l”, am intrat în lumea fermecătoare a copiilor de clasă pregătitoare. Întrebările lor te lasă uneori fără cuvinte. Ideile lor pot fi sursă de inspirație. Complimentele lor sunt cele mai sincere. Andrada Sorca și-a creat o pagină de Facebook unde își face cunoscute activitatea și metodele de predare. Este învățător, trainer și crede în educația non-formală.  Clasa pregătitoare, spune învățătoarea, ”nu este despre performanță, este despre a descoperi bucuria de a învăța”. ”Învățarea la vârsta aceasta se face prin joc. Ei absorb foarte ușor tot ce se întâmplă și informația ajunge la ei mult mai bine în momentul în care sunt provocați”, explică Andrada Sorca.

”Frau” Andrada este învățătoarea cu care elevii împărtășesc curiozitățile, ideile, dorințele. Citind ”Jurnalul de școală” pe care Andrada Sorca îl scrie, realizezi că școala poate fi un loc minunat, unde copiii se simt bine și sunt fericiți. În clasa Andradei Sorca, învățarea se face prin joc. În Jurnalul său, învățătoarea povestește despre activitățile de la clasă, cum a reușit, de pildă, cu ajutorul unor simple stickere, să facă cinci jocuri cu elevii săi. ”Nu și-au dat seama cât de mult am lucrat și cum am recapitulat multe noțiuni cu ele. O oră, 5 jocuri, copii fericiți și implicați”, spune învățătoarea despre elevii săi din clasa pregătitoare B, Clasa Steluțelor, de la liceul timișorean cu predare în limba germană.

Andrada Sorca crede că ”educația non-formală aduce un impact impresionant educației formale”. ”Învățarea la vârsta aceasta se face prin joc. Ei oricum învață doar jucându-se și învață foarte mult unii de la ceilalți și nu doar prin activitățile pe care le facem noi, formal, în clasă. Ei absorb foarte-foarte ușor tot ce se întâmplă și informația ajunge la ei mult mai bine în momentul în care sunt provocați sau au exerciții care să le facă plăcere. De fapt, nu este vorba doar despre joc, ci și despre a crea bucuria și plăcerea de a învăța și de a descoperi lucrurile din ziua sau săptămâna respectivă prin metode care să îi antreneze și să îi implice. La joc ne place faptul că suntem implicați și că există o relație atunci când ne jucăm”, mărturisește învățătoarea.

De altfel, primul an de școală, explică învățătoarea, este unul despre joacă și creativitate, despre bucuria de a învăța: ”Clasa pregătitoare nu este despre performanță, despre competiție și compararea elevilor, despre presiune și frică. Este despre dezvoltare, schimbare, evoluție personală, disciplină, formarea caracterului, despre prietenie și formarea unei comunități, dezvoltarea abilităților și a gândirii, este despre joacă și creativitate. Clasa pregătitoare este despre a descoperi bucuria de a învăța. Este despre formarea unei atitudini pozitive față de școală. Clasa pregătitoare este o provocare, dar una frumoasă.”

Andrada Sorca ne spune că elevilor din clasa sa le place foarte mult să primească fișe personalizate, cu diferite personaje și eroi, și nu-i refuză niciodată când îi cer astfel de fișe. Ba mai mult, dascălul a primit de la micuți și ”teme pentru acasă”: să le facă mini-caiete cu personajele preferate.

”Le plac foarte mult caietele mici și pregătesc mini-caiețele. În loc să facem fișele mari, pe A4, le copiez în format mai mic, le capsez și arată ca niște mini-caiețele. A venit totul dintr-o joacă când una dintre elevele mele povestise că și-ar dori să facă un caiet de lucru pentru jucăriile de pluș. Eu am pregătit acel caiet, a fost foarte încântată și, la scurt timp, toată clasa își dorea un astfel de caiețel.”

Ce simplă-i fericirea copiilor!”, comenta învățătoarea pe Facebook când primele fetițe și-au primit, țopăind de bucurie, caietele mici.

Jurnalul de școală

Andrada Sorca a decis să țină un Jurnal de școală, la început pentru a-i ține la curent pe părinți cu ceea se întâmplă la clasă. ”Apoi mi-am dat seama că este foarte util să fie și o modalitate de reflecție pentru mine, să mă gândesc la clasă, la ce s-a întâmplat, care au  fost lucrurile bune sau lucrurile care au impactat cu adevărat învățarea. Ulterior, a venit foarte mult feedback. De fiecare dată când vreau să renunț sau am perioade foarte încărcate și nu am timp să scriu, primesc feedback din partea celor care urmăresc postările și poveștile. Feedback cât de mult îi influențează, îi ajută sau, pur și simplu, doar le place să citească.”

Pe mulți îi inspiră poveștile Andradei Sorca. ”Unii spun acest lucru sau le este de mare ajutor ori primesc anumite idei sau lucruri pe care le pot face și ei, la rândul lor, la clasă. Eu cred că fiecare trebuie să își găsească felul lui de a preda și să pună accentul pe predare în funcție de personalitatea sa. Și pe mine mă inspiră să văd povești la alte cadre didactice, îmi place să citesc și poveștile celorlalți. Ideea nu este însă de a copia poveștile, ci de a te lăsa surprins și de a găsi creativitate în ceea ce vezi în jurul tău, de a avea o sursă de inspirație și de a găsi tu mai departe drumul, povestea care se potrivește cel mai bine la clasa la care predai.

Jurnalul de școală este o poveste mai veche, încă din generația trecută, când, în clasa a IV-a, fiecare dintre copii ținea un jurnal zilnic: ”Jurnalul se plimba pe la fiecare dintre elevi și fiecare avea ocazia să scrie în jurnal povestea zilei respective.”

Dar să facem cunoștință cu micuții din Clasa Steluțelor. Dialogurile din ”Jurnalul de școală” sau de pauză sunt savuroase, copiii sunt sclipitori, iar modul cum ”complotează” o surpriză la cei 6 ani ai lor te face să zâmbești. Iată câteva dintre poveștile lor:

”- Frau, n-ai putea mai bine să faci un vlog cu lecţia şi să învăţăm acasă?
Mă gândeam că nu aud bine.
– Da, adică să faci un vlog pe canalul tău cum ne predai şi ne explici cifra 9.
Sunt la fel de uimită şi mă uit probabil foarte sceptic. Nu prea ştiam ce să spun.
Tot el adaugă:
– Ar fi mai bine. Venim la şcoală să ne jucăm cu colegii şi acasă învăţăm.
Nu ştiu ce faţă am avut, dar era probabil una tare blocată, iar el părea să aibă un monolog.
– N-o să faci aşa-i?
– Nu cred. Dar mă voi gândi la ideea ta.
– Treaba ta, eu ţi-am zis că avem doar joacă în cap.

Câteva minute mai târziu:
-Frau, n-ai mulţi subscriberi, de aia nu vrei?
-Nu am vlog şi nici canal.
-Ah, şi pleacă la fel de uimit cum eram şi eu cu câteva minute în urmă.”

”- Frau, o să construiesc o maşină zburătoare!
– Super, să mă plimbi şi pe mine cu ea!
– Of, Frau, nu de asta ţi-am zis! Nu avem şi noi un curs de ştiinţă în şcoala asta? Nu mai am răbdare să aştept până cresc. Vreau să învăţ acum!”


– Frau Andrada, ce-i cu tabloul acela pe perete?
– Este un proiect surpriză. Elevii mei mai mari, cei care au fost înaintea voastră aici, mi-au făcut o amintire cu mânuțele lor. L-am păstrat pe perete pentru că a fost prima lor surpriză și a fost dăruit din inimă.
– O să faci și cu mâinile noastre?
– Sunt sigură că vom avea multe proiecte și noi, iar fiecare proiect este unic.
………………………………………………………………………..

Au trecut câteva zile de la acest dialog.

14 februarie 2019. Ștefi vine la școală cu o bucată de carton. În pauză îi cheamă pe copii la ea și ei zâmbesc sub mustață. Îmi dau seama că se pregătește o surpriză pentru mine. Mă prefac că nu văd prea multe și petrec pauzele de serviciu pe hol, supraveghez cele două clase. Ei nu mă văd, eu îi surprind.
Ștefi împarte fiecărui copil câte o inimă. Le-a pregătit acasă împreună cu mama ei. Se asigură că fiecare își face treaba și lipește inima pe planșa de carton galben. Cartonul este rulat și pus lângă bancă. Următoarea oră e învăluită în liniște.
– Poate nu era totuși pentru mine! mă gândesc eu.
Se sună din nou, merg în școala de joacă și apoi văd cum se împuținează copiii. Mai rămân doar doi cu mine, să mă țină de vorbă.
Ștefi vine și îmi zice:
– Frau, poți să vii repede în clasă?
Ușa închisă. O deschid și aud:
– Surprizăăă! Te iubim! se strigă în cor.
– Copii, ce surpriză frumoasă, steluțele mele, chiar mi-ați pregătit o minunată surpriză.
– Stați, le zic teatral și scot repede telefonul.
– Vreau să am o amintire cu zâmbetul vostru acum!
Fac repede poza, una am reușit, că la următoarele au început să zburde și să râdă.
– Frau, ești mândră de noi? Este primul nostru proiect.
– Da, Ștefi ne-a unit. Ea a venit cu ideea.
– Păi și voi ați făcut ce a zis ea?
– Ahaaa!
– De ce?
– Pentru că a fost o idee bună!
– Chiar a fost! aprob și eu.
– Și ați păstrat voi secretul?
– Da, tu nici măcar nu ne-ai văzut.

Apoi au venit pe rând să mă îmbrățișeze, să îmi arate ce au scris, să îmi dea alte inimioare.  A rămas în amintirea mea ziua aceasta ca ziua „primei surprize colective”, „ziua în care și băieții mi-au spus lucruri frumoase” ziua în care am simțit că au crescut.”

Complimente de elevi:
– Frau, ești ca o prințesă, dar parcă ai mâncare de câini la gât. Așa arată colierul tău!

– Frau, ce frumoasă ești! De ce ai venit la școală?
– Nu înțeleg ce vrei să spui. 
– Păi de obicei când femeile se fac așa frumoase merg în altă parte.
– Da? Unde?
– La nuntă.

– Frau, tu ești Ana?
– Nu, sunt Frau Andrada.
– Știu, mă refeream dacă ești Ana sau Elsa.
– Sunt Frau Andrada. continui eu, cu intenția de a crea o glumă.
Iritată: Da, ești Frau Andrada. Elsa era mai drăguță.

Azi ne pregătim de carnaval.
Coroana mi-a fost dăruită în pauză.”

”- Frau, te rog să nu ne înveți niciodată cântece de la Gașca Zurli.
– Păi? De ce?
– Sunt de bebe. Nimeni nu le mai ascultă. Mai bine ne înveți „Feli”.
– Feli? Ce cântec e ăsta, că nu am auzit de el?
– Doamne, Frau, nu e cântec! Ea e cântăreața. Și de fiecare dată când o ascult mă gândesc la tine.
– La mine?
– Da, Frau! E piesa aia cu „creioane colorate” și parcă te aud cum spui, să le ascuțim, să avem grijă de ele, „al cui e creionul?”. Cântecul ăla e ca tine că și tu ne spui „lumea-i colorată” și „nu lăsa spații albe”.”

”S. a venit și m-a întrebat în timpul pauzei dacă am o poveste preferată.
I-am zis că am multe care îmi plac. Uit câteodată cum functionează mintea copiilor. Ea nu avea nevoie să îmi știe tot topul personal, ci să îi dau un exemplu concret. Noroc că m-am prins repede și am continuat dialogul. În jurul nostru se adunaseră câțiva copii, am mers într-un loc in care să aiba toți acces și am început să le citesc despre Alicia Alonso, balerina oarbă care a fondat Baletul Național al Cubei. Mă ascultau cu umirie, fascinați de ce le povesteam și sorbeau fiecare cuvânt.
– Frau, îmi pui te rog apă în sticlă, spuse o elevă care nu participase la acțiune.
– Nu vezi că Frau citește? N-o întrerupe și ai răbdare să ne termine povestea.
Am aprobat din cap și am continuat lectura.
„Fetița cu apa” a rămas și ea lângă noi.
În secundele următoare venise un alt elev:
– Frau, x m-a lovit!
– Of, chiar acum trebuie să aveți și voi conflicte? zise aceeași elevă.
Mă ocup de situație. Aflu că a fost o ciocnire neintenționată, că nu-i nimic grav. Liniștesc copiii. Revin la poveste.
Reiau ideea, modulez vocea, le povestesc cu uimire deznodământul.
– Frau, îmi dai te rog un tub de lipici și două coli! mă roagă un alt elev.
Fetița, deja exasperată de întreruperi, se ridică în picioare și strigă:
– Măi copii, fiți și voi mai independenți și lăsați-o pe Frau în pace! Nu poate să citească și ea o poveste în liniște!

Îmi venea să râd, așa aș fi definit la școală lecția despre „comicul situației”, dar am reușit să mă abțin și să împac pe toată lumea: lipici, apă, o îmbrățisare. Apoi am discutat cu cei din grup (atitudine, emoții, situații) și au concluzionat că avem nevoie de locul „liniștii” în clasă.

Iar ea, cea care fusese deranjată de întreruperi, mi-a făcut un compliment unic:
„Frau, pauza asta cu tine a fost ca un cer cu Aurora Boreală”. Iar ceilalți au fost de acord.
– Și mie mi-a plăcut pauza cu voi, steluțelor! A fost frumos să vă citesc!
– Sper că ne citești și în oră!
Așa că, la cererea publicului, în loc de cercul mulțumirii sau cântecul de final am avut o poveste la finalul zilei.
A fost despre dreptul la educație și pace (povestea Malalei).
Și ca să păstrez tonul comic:
– Copii, vă dați seama ce șansă grozavă aveți voi, să veniți la școală, să puteți învăța, să descoperiți atâtea lucruri noi? E extraordinar că aveți parte de educație!
-Daaa. Și tu Frau, că și tu vii la școală!
Așă că ne-am aplaudat reciproc și am pornit spre casă.”

Foto: facebook.com/Andrada-Sorca


Andrada Sarca a absolvit Colegiul Național Pedagogic ”Andrei Șaguna” din Sibiu, filiera vocațională educator-învățător. A urmat Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educatiei, Domeniul Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar la Universitatea Babeş- Bolyai. În al doilea an de studiu a primit o bursă de merit şi a studiat la Universitatea din Ludwigsburg Germania. A urmat un Master în Management Educațional.


Dacă știți Povești din școală – proiecte derulate de copii și de profesorii lor sau povestea unor copii/profesori care v-au impresionat – vă așteptăm să ne scrieți pe stiri@sparknews.ro sau în secțiunea ”Știrea ta!”

Citește și:

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here