Ora de istorie ca o poveste în care trecutul este adus în prezent. Profesoara își întreabă elevii: „Tu ce ai făcut astăzi pentru visul tău?”

0

Loredana Ciocoiu este profesoară de istorie la Școala Gimnazială nr.1 ”Theodor Bucurescu” din Sânnicolau Mare, județul Timiș. Am văzut-o în iunie anul acesta pe scena Galei SuperTeach, când a avut un speech care i-a influențat cumva planurile la catedră. Din această toamnă este director adjunct și a decis să se înscrie în concursul pentru directorii de școli cu gândul să pornească o schimbare de la nivelul profesorilor: ”Nimeni nu se gândește cum este profesorul înainte să intre la ore. Eu m-aș concentra pe ce face profesorul pentru ca elevul să învețe, nu cum îl fac pe elev să preia informația de la profesorul care este plictisit, nervos sau supărat”. Ceea ce își propune de fapt Loredana Ciocoiu este acea stare de bine a profesorului, care se va reflecta și în clasă. În discursul său de la gală, profesoara mai spunea un lucru: ”Noi, ca dascăli, avem în mâinile noastre inimile copiilor, operăm cu ele”. 

Cum face acest lucru, ce înseamnă să operezi cu inimile copiilor? Chiar dacă sunt profesor de istorie și se presupune că profesorii de istorie au altă treabă decât să se ocupe de inteligența emoțională a copiilor, eu cred că este foarte important să plecăm de la stare și apoi să mergem spre predare. Aceasta este și deviza mea: starea, apoi predarea. Întotdeauna, la ora mea, toată lumea zâmbește. Vii să te simți bine, vedem ce învățăm astăzi, povestim, aducem trecutul în prezent… Așa operez eu cu inimile copiilor, spune Loredana Ciocoiu (foto).

Totul pleacă de la faptul că profesoarei îi place foarte mult ceea ce face. Niciodată nu spune că se duce ”la lucru” (”eu nici nu înțeleg termenul acesta”), mereu spune că merge la școală: ”Când aud pe cineva că se duce la lucru, mi-e așa… Lucru, școală. Nu pot să pun un egal între ele.” Intră în sala de clasă cu o stare pozitivă, iar aceasta se răspândește în rândul elevilor. Zâmbește – așa cum a făcut și pe toată durata discuției noastre, povestește, stă de vorbă cu copiii.

Pur și simplu, când intru în clasă, am o stare bună. Îmi place ce fac. Cred că de aici decurge totul. Am avut o zi mai proastă acum doi ani – îmi amintesc perfect ziua aceea – când nu am zâmbit. Un elev care are CES, la sfârșitul orei, a ridicat mâna și mi-a zis: ”Doamna, astăzi nu ați zâmbit!”. Este clar că ei mă știu pe mine într-un anumit fel și că le aduc acea stare de care ei au nevoie. Îmi place extraordinar de mult ce fac și se vede”, mărturisește Loredana Ciocoiu.

Relația pe care și-o construiește cu elevii este una de colaborare, ”o relație mai strânsă decât cea profesor-elev”, iar copiii îi știu așteptările, îi cunosc regulile și le respectă. ”Una dintre ele este aceea că vorbim doar despre noi. Eu nu o să vin să vorbesc despre colegii mei, o să vorbesc doar despre mine și ce aștept eu de la voi, la ora mea. Voi nu veniți să îmi spuneți ce a făcut colegul… Dacă se întâmplă ceva în clasă, să spună cel care a făcut acea faptă, nu să spună altcineva.” Cam așa sună două dintre regulile aplicate la clasă de profesoara Loredana Ciocoiu.

Istoria, între trecut și prezent

Orele de istorie decurg ca o poveste, cu asocieri și trimiteri către lucruri și evenimente din viața de astăzi. Profesoara nu dictează și elevii scriu. ”E o continuă poveste, eu îi întreb și ei răspund”, explică Loredana Ciocoiu. Cum istoria presupune și învățarea unor ani și date exacte, profesoara din Sânnicolau Mare găsește fel de fel de comparații pentru ca elevul să rețină. Scrisul în caiet cu pretenția să memoreze nu ar avea niciun efect.

De exemplu, la Revoluția Pașoptistă, discuțiile cu elevii de clasa a V-a au pornit de la imnul de pe prima pagină a manualului: ”Știți când au fost scrise versurile? A fost odată o revoluție… Revoluția ce înseamnă? Ies oamenii în stradă. De ce ies ei în stradă? Nu le place cum este. Și atunci ce vor? Să se schimbe. Și atunci ce e revoluția? O schimbare. Revoluția pașoptistă… Știți voi că bătrânii nu spuneau patruzeci și opt, spuneau pașopt. Ei, de aici a rămas pașopt și oamenii care au luptat acolo erau pașoptiști. Un pașoptist a scris imnul.”

”Asta fac întotdeauna”, adaugă profesoara, care are un răspuns și atunci când copiii sunt nelămuriți la ce folosește ce învață la istorie: ”Eu le spun că am puteri nebănuite și le citesc gândurile. Și voi acum vă întrebați: Cu ce mă ajută pe mine această informație? Mâna sus cine nu se întreabă așa! Toți ne întrebăm, doamna! Atunci îi aduc în prezent și fac tot timpul lucrul acesta.

Evenimentul istoric îl aduc în prezent și îl legăm de viața noastră de zi cu zi ca să îi dau un sens, să știe copilul la ce îl ajută. Apoi, tot timpul îi încurajez în timpul orei să spună dacă nu le place ceva. Dacă îi văd plictisiți, avem un moment de revigorare. Cum merg la tot felul de cursuri, piperez ora cu diferite exerciții prin care ne revenim și trecem înapoi la lecție. 50 de minute să stai în bancă…”

Feedback-ul elevilor este important pentru profesoara de istorie. Îi întreabă cum și-ar dori să fie ora, schimbă povestea în funcție de starea și așteptările lor și, nu în ultimul rând, discută cu ei: ”Nu trebuie să fiu rigidă și să mă țin doar de programă, pe care oricum la un moment dat o să o uite.”

Profesoara alături de elevi, într-una dintre excursiile organizate de școală

Visul elevilor și al profesorilor

În prima zi de școală, profesoara de istorie a venit la ceremonia de deschidere a anului școlar cu o provocare, atât pentru elevi, cât și pentru profesori. Le vorbise copiilor despre importanța memorării și de acolo a ajuns la obiective și visuri.

Am povestit despre faptul că astăzi trăim pe rețelele de socializare, avem tot felul de device-uri, avem în clasă tablă inteligentă și ne întrebăm, la un moment dat, dacă mai avem nevoie de manuale sau ce rol mai am eu ca profesor dacă toate informațiile sunt pe un telefon. Le-am spus să își imagineze, dacă toate informațiile sunt pe un telefon, când se ia curentul, ce-o să facem? O să intrăm în panică pentru că toate informațiile sunt acolo? Dacă noi am reținut ceva, chiar dacă se ia curentul, informațiile există, noi deja le avem.

Le-am spus însă că avem nevoie de un plan și, ca să nu rătăcești, ai nevoie de o țintă. I-am rugat astfel pe fiecare să își stabilească în curtea școlii un vis care să aibă legătură cu educația și care să fie realizabil în acest an școlar. Acest vis îl notează într-un caiet și vom vedea la final dacă el s-a îndeplinit. De acum, la fiecare oră pe care o voi avea, eu o să îi mai întreb ceva pe copii: Tu ce ai făcut astăzi pentru visul tău? Îi voi întreba inclusiv pe colegii mei pentru că și pe ei i-am rugat să facă acest lucru”, spune Loredana Ciocoiu.

Visul profesoarei pentru școală – și nu îl ține secret – este, așa cum ne spunea și mai devreme, starea de bine. ”Eu aș pune preț pe starea omului de la catedră, dar și pe cea a copilului din bancă. Nu ai cum să îl faci pe elev să rețină o informație dacă el are fel și fel de întrebări. Mai ales că, în ziua de astăzi, avem o viață într-o continuă viteză și schimbare, iar părinții nu mai sunt atât de prezenți în viața copiilor. Ei au nevoie și mai mult ca noi, profesorii, să fim acolo pentru ei.

Nu doar să le punem note, ci să îi și ascultăm câteodată și nu doar din lecție. Nu avem timp pentru 200 de copii într-o zi, dar dacă o dată l-ai întrebat pe un copil cum se simte sau dacă vrea să vorbească… va simți că îi pasă cuiva și că îl vede cineva cu adevărat. Se pune foarte mult preț pe hârtii și, am mai spus acest lucru, școala se ascunde în spatele titlului de instituție care sună rece, rigid, când de fapt ar trebui să îmbrace o altă haină, mai primitoare.”

Bariera dintre catedră și bancă

Loredana Ciocoiu a urmat cursul de Mentalitate Deschisă în Educație, organizat de SuperTeach, un curs care – mărturisește profesoara – i-a confirmat că ce face, face bine. ”Cumva făceam din instinct tot ce am învățat acolo”, completează profesoara care avea să se schimbe totuși într-o privință: să ducă ideile în cancelarie. ”Acesta este unul dintre visurile mele, să aduc mentalitatea deschisă în școală, colegii mei să facă acest curs, doar că mentalitate deschisă se face ducându-te tu spre ei, în sensul că tu să îți asumi da, vreau să fac, nu să vină să mă oblige ei pe mine. Atunci o să dureze un pic, dar știu că o să se poată.”

Mentalitate deschisă în școală înseamnă, explică profesoara, ”să rupi distanța dintre catedră și bancă”. ”Ai impresia, când te duci la catedră, că acela e imperiul tău și tu, ca profesor, faci ce vrei tu. Nu, este despre altceva. Este despre colaborare și, dacă ajungem la nivelul acesta, consider că putem să pregătim copiii care vor avea profesii ce astăzi nu există.

Dacă nu există astăzi profesia respectivă, cum îl pot eu pregăti pentru acea profesie? Doar dacă îl pregătesc să fie un adult dornic să învețe. Cât se poate, oricum învățăm întreaga viață indiferent în ce domeniu lucrăm, fie că ne dăm sau nu seama. Să fie creativ, să fie adaptabil, să fie flexibil. Și dacă un adult ajunge așa, deschis la ce vine nou spre el, sunt convinsă că poate să aibă orice profesie. Cred că despre asta este mentalitatea deschisă: să spargem bariera dintre catedră și bancă.

Loredana Ciocoiu nu crede că este o soluție să dai vina pe sistem pentru ce se întâmplă și tu să nu faci nimic. Schimbarea se produce de jos în sus, ca ”o sămânță pe care dacă o sădești, n-o să crească de sus în jos, ci de jos în sus”: ”Atunci are logică. Dacă ce faci la catedră faci bine, poate sădești sămânța potrivită care o să schimbe, îndrăznesc să spun, sistemul.”

Dirigintă la clasa a VIII-a, Loredana Ciocoiu a ținut să rămână anul acesta lângă elevii săi, ultimul lor an de gimnaziu, aceasta fiind și condiția pusă înainte de a accepta să fie director. Cu ei și-a construit o relație de încredere, dar și una foarte bună cu părinții lor. Peste ani, elevii de astăzi vor rămâne în minte cu imaginea profesorului care le-a fost alături și poate le-a modelat drumul într-un fel, iar Loredana Ciocoiu asta își dorește.

”Eu am făcut tot ce am făcut pentru că îmi place. Îmi place să mă dezvolt eu ca om. Dacă eu ca om sunt bine, pot să fiu bine și la catedră. Dacă nu, în zadar voi putea memora, dacă nu știu cum să redau informația elevilor, aceasta se va pierde. Eu tot timpul spun: Poate vor uita de Ștefan cel Mare sau de Primul Război Mondial… Nu, pe acesta nu îl vor uita pentru că i-am învățat cum să nu uite. Le-am zis să țină minte așa: 1900, punem apoi vârsta la care ne facem buletinul și se termină cu vârsta la care devenim majori. Dar cu siguranță nu vor uita trăirea de la ora de istorie”, conchide zâmbind profesoara de istorie.

Sursa foto: Arhiva personală – prof. Loredana Ciocoiu

Citește și:

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.