Delia Claudia Purghe, profesoară de Limba și literatura română la Școala Gimnazială Silvania din Șimleu Silvaniei, județul Sălaj, le-a transmis elevilor de clasa a VIII-a un mesaj emoționant pe Facebook, în care vorbește despre experiența ultimelor luni, în care școala s-a mutat în online și profesorii au ”învățat” odată cu elevii. ”Azi sunteți gata de zbor. Sunteți generația unui bizar 2020. Anul e de neînțeles. Voi, în schimb, sunteți cei ce ați renăscut din propria cenușă asemenea păsării Phoenix. Cu voi, lumea s-a schimbat. Datorită vouă, celor maturi prea devreme, avem curajul să privim cu încredere în viitor”, le scrie profesoara absolvenților de gimnaziu.
”Ne-ați ajutat să ne descoperim. Ne-ați ajutat să ne depășim limitele, devenindu-ne parteneri de suferință, de frică, de speranță, dar și de viață și de studiu. Distanțarea socială impusă s-a transformat într-o apropiere sufletească pe care n-am simțit-o niciodată atât de puternică.
Nu ați avut parte de festivitate și de banchet, dar ați căpătat ceea ce alții, asemenea vouă, au primit mult mai târziu: maturitatea și puterea exemplului. Voi sunteți exemplul pe care istoria îl va consemna. Voi, unicii. Voi, generația lui 2020, sunteți ceea ce n-a mai fost nicicând: generația care a căutat să facă bine atât pentru voi, cât și față de toți”, mai scrie profesoara Delia Claudia Purghe (foto).
Mesajul integral al profesoarei Delia Claudia Purghe:
”Dragi absolvenți,
Am avut nevoie de săptămâni întregi pentru a vă scrie. ”De ce?” mă veți întreba. Nu am răspunsul nici eu. Știu doar că, în fiecare seară, înainte de culcare, mi-am deschis laptopul (ustensila mea de bază a ultimelor două luni) și m-am pus pe scris. Pe scris, pe șters, pe rescris și tot așa. Până într-o zi de vineri (29.05.2020) când, de nicăieri, gândurile mi-au zburat prin minte, cerând să fie așternute pe o hârtie.
Sunt o fostă absolventă (de gimnaziu, de liceu și de facultate) cu trei festivități la activ, cu trei banchete/bancheturi :)), cu trei zile/nopți memorabile (așa le consideram eu la acea vreme). Dacă e să–mi cereți să vă povestesc despre una dintre ele, am încheia dialogul rapid. V-aș răspunde așa cum o fac mulți copii: ”A fost fain. Ne-am distrat, am povestit, am dansat și am mâncat.” Nu îmi amintesc detalii, nici măcar d-ălea picante. Nici nu tind să scormonesc acum prin memorie sau să-mi întreb foștii colegi. Fotografiile sunt singurele care stau mărturie. Culmea, abia azi am observat că în ziua absolvirii gimnaziului și a liceului aveam o ținută asemănătoare: fustă neagră, bluză albă și un păr vâlvoi blond ce părea mai degrabă nearanjat, decât pregătit pentru o zi importantă a vieții mele.
Festivitatea de la facultate m-a prins tunsă scurt, băiețește, roșcată nevoie mare, cu un costum gri de damă serioasă, zâmbitoare (m-oi fi bucurat că am pus punct anilor de facultate??). Ca decor mi-am ales o bancă lată și urâtă din lemn, lângă un brad bătrân ce acoperă jumătate din fotografie. (de ce-oi fi vrând să mă fotografiez acolo!?) Ah, uitasem: în toate am mâinile ocupate cu flori și diplome (ele, eternele).
De la banchete nu prea am fotografii. Am filmări peste care nu m-am uitat niciodată. Nu mă înțelegeți greșit: prieteniile mele trainice s-au clădit cu oameni pe care i-am cunoscut în liceu și în facultate, sunt foști colegi de-ai mei. Cu ei vorbesc și azi, cu ei mi-am trăit cele mai frumoase perioade ale vieții: copilăria și adolescența. Pe lângă ei au apărut și alții, oameni la fel de faini, care mi-au înseninat existența. Și, deasupra tuturor s-a aflat, din primul moment, familia mea.
Dragii mei dragi, cei care m-au înțeles (sau m-au lăsat să cred că o fac), m-au susținut și m-au și apostrofat, dacă situația a cerut-o.
Peste toate aceste perioade s-au așternut praful vremii, uitarea și n-aș mai încerca să trec prin ele, chiar dacă viața mi-ar mai face acest cadou (poate ultimul an de facultate aș vrea să îl retrăiesc, anul cu examenele finale cu tot.) Cum așa? (mă veți întreba). În anul IV de facultate eram deja mult mai maturi. Fiecare ne gândeam la ce va urma (până atunci nu tu grijă, nu tu probleme existențiale), la drumul pe care l-am ales sau l-am zărit și am crezut că e al nostru. În ultimul an ne-am pus problema locului de muncă, a salarizării, a croitului de viață de adult veritabil. În anul IV am învățat să împletim distracția cu responsabilitățile cotidiene, să ne detașăm de stresul examenelor pe care deja le priveam ca pe un fapt divers (chiar dacă erau cele mai grele). Deveniserăm experți (glumesc). Ne-au ajutat teribil și profesorii care deja abordau diferit tot ce însemna interacțiunea cu noi. Ne priveau mulți ca de la egal la egal, încercând astfel, indirect, să ne insufle din atitudinea pe care și noi urma să o aplicăm când va să fim profesori. Da, sunt profesoară. Aici voiam să ajung.
Mi-au trecut în fiecare an prin față generații de elevi. Port în suflet sute de chipuri și de nume ale acelora care au crescut sub ochii mei; copii care s-au lăsat modelați de mine, omuleți care m-au învățat să fiu eu cu fiecare în parte, să îmi cultiv răbdarea, să îi înțeleg și, cel mai important, să îi iubesc. Cu siguranță unora le-am greșit, altora le-am înecat așteptările, dar tuturora le-am dorit binele, fără nicio excepție. Cu ei și prin ei am dobândit înțelepciune, zâmbet pe chip și mi-am păstrat intact sufletul copilăriei. Fiecare generație m-a lăsat să copilăresc cu ea, să gust zi de zi din seva tinereții. (de aceea, eu nu voi îmbătrâni niciodată).
E o zi înnorată de mai, o zi a neînțelesului an 2020. De două luni de zile viața noastră s-a schimbat radical. Îmi aduc aminte de gluma pe care mi-ați făcut-o într-o oră de curs. Era prin februarie. Discutasem despre China, despre importanța igienei personale. Chinezii, v-am spus, poartă măști pe față de mult timp, din cauza poluării. A doua zi, intrând la oră, toți aveați măștile pe față. Ne-am amuzat teribil atunci. Trebuia să vă fotografiez. De! nu mi-a venit ideea. Azi, masca e un articol vestimentar purtat ca o emblemă a vremurilor pe care nu ni le-am imaginat vreodată. Ce ironie!! (cine ar fi crezut?)
În martie (12 martie), școala s-a închis. Ne-a prins pe toți total nepregătiți. Am intrat pe google, am căutat aplicații care să mă ajute să țin legătura cu voi. M-am familiarizat rapid cu google classroom și cu Zoom. Încetul cu încetul, ați deprins și voi munca de acasă. Intratul on-line mă epuiza cu fiecare zi ce trecea. Eram nemulțumită de munca mea. Complet nemulțumită. Nu v-am spus-o niciodată. Voi aveați nevoie de aripi pentru a zbura. V-am cerut să fim disciplinați, să avem un program pe care să-l respectăm. Pas cu pas, ne reinventam, ne redescopeream. Zilele treceau pe nesimțite. Panica se transformase în teama de necunoscut. Noile noastre roluri s-au dovedit a fi bine jucate.
Vă simțeam aproape, mult mai aproape decât în zilele obișnuite de școală. Odată cu mine, v-ați maturizat și voi. V-ați luat viața în mâini, ați înțeles rapid că e nevoie de echilibru emoțional pentru a depăși hăul ce a pus stăpânire pe lume. Aveam nevoie de colaborare, de ajutor reciproc, de muncă, multă muncă în echipă. Cu răbdare și calm ne-am continuat drumul împreună. Aveați deja curajul să zâmbiți; mai apoi v-au prins și glumele. Am ajuns să râdem în hohote, așa încât răul să ne audă. Vă era dor de școală, de colegi, de clasă, de niște ziduri și câțiva metri de beton. Parcă decăzurăm cu toții. Melancolia ne cuprinsese. Vorbeam mai puțin sau strictul necesar. Ne îndepărtam… Țara trecuse într-o altă situație. Ne-am regăsit aripile și le-am pregătit iar pentru zbor. Le-am curățat de praful deznădejdii, am bandajat penele distruse de lunile de primăvară blazată și le-am îmbrăcat.
Azi sunteți gata de zbor. Sunteți generația unui bizar 2020. Anul e de neînțeles. Voi, în schimb, sunteți cei ce ați renăscut din propria cenușă asemenea păsării Phoenix. Cu voi, lumea s-a schimbat. Datorită vouă, celor maturi prea devreme, avem curajul să privim cu încredere în viitor. Lecția de acasă a vieții, a puterii de a fi, a încrederii în mâine ne-ați predat-o cu calm, fără fasoane, fără lamentări, revolte și crize de personalitate. Ne-ați ajutat să ne descoperim. Ne-ați ajutat să ne depășim limitele, devenindu-ne parteneri de suferință, de frică, de speranță, dar și de viață și de studiu. Distanțarea socială impusă s-a transformat într-o apropiere sufletească pe care n-am simțit-o niciodată atât de puternică.
Nu ați avut parte de festivitate și de banchet, dar ați căpătat ceea ce alții, asemenea vouă, au primit mult mai târziu: maturitatea și puterea exemplului. Voi sunteți exemplul pe care istoria îl va consemna. VOI, UNICII.
Voi, generația lui 2020, sunteți ceea ce n-a mai fost nicicând: GENERAȚIA CARE A CĂUTAT SĂ FACĂ BINE ATÂT PENTRU VOI, CÂT ȘI FAȚĂ DE TOȚI.
Mă înclin în fața voastră, curajoșilor!
Cu respect,
O profesoară ce s-a lăsat învățată să spere din nou”
Citește și:
- Elena, elevă în clasa a XII-a: Regret că timpul a trecut așa de repede și că am ratat experiențe unice. Nu îmi e teamă să merg la cursurile de pregătire
- Anca Tîrcă: Promoția 2020 este una greu încercată. Ar fi bine ca profesorii să nu lase această generație să termine școala trist, fără amintiri de-o viață
