Claudia Badiu are 31 de ani și este învățătoare la Școala Generală ”Ioan Bob” din Cluj-Napoca. Predă la clasa I și creează tot felul de jocuri didactice pentru a-i atrage pe copii. ”Prin joc, elevii învață, experimentează, testează realitatea, explorează”, spune Claudia Badiu. Învățătoarea pune accent pe progres, și-ar dori o școală fără note și calificative și folosește ”bulinele colorate” pentru că nu vrea să îi descurajeze pe elevi. O oră reușită la clasa Claudiei Badiu este aceea în care copiii se simt bine, sunt curioși, atenți și gata să găsească soluții la orice ”problemă”. ”Râdem cât putem de mult, ne mișcăm, depășim barierele băncii și ne eliberăm de constrângeri”, mărturisește învățătoarea.
Claudia Badiu este de 9 ani la catedră și ne povestește despre metodele pe care le folosește la ore, despre jocurile didactice pe care le creează și ce urmărește în relația cu elevii. Pe pagina sa de Facebook, Pictezstele, învățătoarea relatează poveștile din clasă, împărtășește idei și descrie cum au experimentat copiii fiecare activitate nouă pe care le-o propune.
SparkNews.ro: Creați jocuri didactice, activități pe care le faceți cu elevii. De ce ”Școala prin joc”? Cât de important este jocul pentru copii la ciclul primar?
Claudia Badiu: După ce am terminat studiile și am intrat în sistemul de învățământ, mi-am dat seama că nu prea știu nimic din ce ar trebui să știu pentru a preda așa cum simțeam eu că trebuie. Atunci am început să (re)învăț și cei mai buni ”profesori” mi-au fost, în acest caz, copiii. Jocul este foarte apropiat de natura lor, prin joc elevii învață, experimentează, se descarcă de greutățile adunate de-a lungul zilei, testează realitatea, explorează. Ei m-au învățat că dacă vreau să le predau ceva eficient și ușor ar trebui să o fac prin joc. Așadar, jocul este extrem de important, aș spune că e chiar vital. De la jocurile libere pe care ei le desfășoară în curte, până la jocurile didactice, tot ce înseamnă activitate ludică e întâmpinată cu mare bucurie de copii. Adevărul e că și mie îmi place să mă joc și atunci ne întâlnim undeva la mijloc, eu cu obiectivele mele didactice, copiii cu spiritul jucăuș, astfel încât să construim o strategie didactică cu sens și cu bucurie de ambele părți.
Ați avut un joc cu cartonașele și spuneați că elevii v-au dat ”cel mai prețios feedback”. În ce a constat activitatea și ce v-au spus copiii?
Ori de câte ori pornim un joc nou, le studiez cu mare atenție reacția, atât cea verbală cât și cea non-verbală. De exemplu, pentru orele de Comunicare în limba română, consider că e esențial să dezvoltăm competențe care țin de comunicare și atunci le-am adus niște jetoane cu imagini. Elevii s-au împărțit în echipe și de acolo a început jocul. Pe baza imaginilor am formulat cerințe diferite, serioase ori amuzante, de atenție sau pentru dezvoltarea creativității și, în timpul desfășurării jocului, îi observ. Dacă se implică, comunică între ei, își argumentează opiniile, încearcă să convingă, au păreri pe care le susțin, se mișcă, sar, zâmbesc, se încruntă, bat palma și mai știu eu ce alte reacții de acest fel, eu consider că e bine. Feedback-ul pe care îl primesc de la ei este extrem de prețios. De obicei, la finalul activității îi întreb ce le-a plăcut și ce nu, dacă ar schimba ceva sau dacă ar fi ceva ce nu ar vrea să mai repetăm. Așa îmi dau seama cum să mergem mai departe.
Într-o zi, ați scris pe tablă întrebarea: ”M-am supărat dacă am pierdut?” Cum a decurs jocul? Ce au făcut copiii?
Aici era vorba despre același joc cu imagini și cerințe amuzante care să îi facă să vorbească liber și să găsească soluții. Copiii au fost împărțiți în echipe și a existat un punctaj stabilit înainte. Înainte să începem jocul, am adus în discuție supărarea celui care pierde și dacă ne ajută la ceva. Am hotărât că nu ne este de niciun ajutor. Atunci am propus să fim conștienți de acestă emoție pe durata jocului. Am hotărât să fim atenți la ce emoții avem de-a lungul jocului, dar mai ales la supărarea resimțită de obicei atunci când pierdem. Dacă am pus încă de la început reflectorul interior pe ea, parcă supărarea nu s-a mai manifestat așa de acut ca până atunci.
I-am întrebat la final pe copii: Cum e? Jocul s-a desfășurat de mai multe ori, așa că toți au pierdut și au câștigat cel puțin o dată. Cei care au câștigat, evident că erau bucuroși, dintre ceilalți însă, unii mi-au spus că se bucură pentru colegii lor, iar alții mi-au spus că e destul de greu să se bucure pentru celălalt, dar nu simt să fie nici supărați că au pierdut. I-am felicitat pe toți și le-am spus că am câștigat cu toții în acea zi, fiindcă ne-am distrat și că am fost împreună. E clar că au câștigat și pe domeniul inteligenței emoționale destul de mult.
Paharul cu emoții…
Puneți accent pe inteligența emoțională… Descrieți-ne puțin activitatea ”Paharul meu cu emoții”. Ce v-a impresionat cel mai mult la copii?
Paharul cu emoții face parte dintr-o broșură cu mai multe jocuri cu tematică socio-emoțională pe care le-am pregătit pentru susținerea unui workshop în cadrul Academiei Aspire Teachers, pentru generația de profesori din anul 2018. Broșura se numește ”Jurnalul unui copil inteligent emoțional” și se găsește pe pagina www.pictezstele.ro.
Copiilor li se oferă cadrul potrivit pentru a conștientiza emoțiile pe care le simt și a le da un nume: sunt trist, sunt nerăbdător, sunt fericit. Apoi, toate aceste emoții transformate în bile colorate ajung în borcan. Jocul se poate juca și la ora de dezvoltare personală, dar și pentru situații izolate, atunci când copilul e furios și se descarcă desenând bile roșii în borcanul lui. Sau atunci când e trist și nu poate vorbi despre ce simte, poate e mai ușor să deseneze. Am observat în timp că liniile, culorile, desenele reprezintă un cadru minunat în care copiii pot să se descarce. Poate uneori nu putem verbaliza, dar ne putem elibera emoțiile prin culori sau prin linii.
La ora de dezvoltare personală, pe care eu o consider extrem de prețioasă, aflu mereu lucruri de la copii. Avem timpul alocat în care cei care doresc pot să povestească liber despre întâmplări prin care au trecut. Atunci când împărtășim emoțional, ne dăm seama că suntem la fel, cu toții simțim, cu toții suntem fericiți uneori și poate triști alteori. Cu toții experimentăm trăiri și stări. Ultima dată când am vorbit cu copiii despre emoții la modul general i-am întrebat dacă nu ar prefera să avem o viață lipsită de emoții? Dacă nu ne-ar fi mai ușor. Absolut toți mi-au răspuns la unison că nu, nu ar vrea ca emoțiile să lipsească din viețile lor. Eu am zâmbit, iar un copil a verbalizat concluzia zilei: ”Fără emoții, viața ar fi alb-negru!”
”Ora de Matematică a prins viață sub ochii mei”
Ați avut o oră în care copiii au învățat cu ajutorul ”Caruselului numerelor” și ați spus că v-ați distrat. Elevii se distrează la clasa dvs.? Ce înseamnă ”distracția” la școală?
Când am jucat ”Caruselul numerelor” am râs în hohote și chiar mă gândeam ce sănătos și benefic e un râs de felul acesta la școală. Cât de mult stabilizează clasa, cât de mult ne leagă și cât de mult ne apropie unii de ceilalți. Știu de când eram eu elevă că la școală nu se râde în hohote, fiindcă ori nu sunt motive să facem asta, ori nu e potrivit. Ei bine, în timp ce râdeam împreună, mă gândeam ce bine e să sparg din tiparele pe care le aduc eu însămi în spate, așa cum era școala ”pe vremea mea”. Distracția, din punctul meu de vedere, este eliberare, bucurie, aruncarea de pe umeri a unor greutăți. Nu știu dacă se distrează copiii suficient la clasa mea, însă cu siguranță mi-aș dori ca barometrul bucuriei în clasa noastră să indice mereu cote înalte, așa aș ști că învățarea stă pe o bază sigură.
Eram la o lecție de consolidare a numerației 0-100. Fiecare copil a primit o ”tablă” de joc, adică o foaie cu o spirală pe care apăreau toate aceste numere, un zar și oportunitatea de a-și improviza câte un pion. Fiecare elev dă cu zarul și înaintează atâtea spații cât indică numărul zarului. Unele numere au ”provocări” speciale. Dacă ajungi cu pionul pe un număr par, bați din palme de două ori, dacă ajungi pe un număr impar, mimezi un animal. Colegul trebuie să recunoască animalul mimat de tine, dacă nu, stai o tură în același loc. Să vedeți acolo animale mimate cât mai expresiv: păsări care își întindeau aripile larg, pești care înotau prin clasă, broscuțe țestoase și urși koala.
Povestea continua prin faptul că unele numere aveau provocări speciale: cântarea unui cântec, sărituri, plasarea pionului pe succesorul actualului număr (brusc toată lumea era interesată care e succesorul și care e predecesorul, nu cumva să pună pionul unde nu trebuie) și fiindcă nu mă pot abține și inserez elemente de inteligență emoțională peste tot, oportunitatea de a muta pionul adversarului, un spațiu în față ori unul în spate, la alegere. După ce toată lumea a înțeles ce are de făcut și jocurile au început, am văzut bucuroasă cum ora de Matematică a prins viață sub ochii mei. Erau numere, era adunare, era scădere, erau calcule, era noțiunea de par și impar, predecesor, succesor, vecini, zeci și unități, era recapitulare, totul pe fond de mișcare, bătăi din palme, sărituri și cântece. Râdeam împreună în timp ce învățam despre numerația 0-100. O astfel de distracție mă străduiesc să aduc cât mai des în clasa mea.
”Râdem cât putem de mult, ne mișcăm, depășim barierele băncii…”
Ce le place copiilor cel mai mult să facă? Au un joc preferat?
Copiii mei de la școală sunt niște copii absolut minunați. Sunt foarte dornici să învețe și se străduiesc foarte mult. Pe de-o parte, jocul preferat în timpul pauzelor este jocul cu cuburile de lemn. Avem o cutie mare cu tot felul de piese de lemn și, ori de câte ori am timp, îi privesc absolut fascinată cum se joacă. Piesele de lemn se transformă, sub influența lor creativă, în tărâmuri fermecate, castele uriașe, turnuri fragile, scene de bătălie, cetăți fortificate, păduri pline de aventuri, iar cuburi simple se transformă în adevărați dragoni, cai, soldați, personaje din cărți, din jocuri sau personaje inventate de ei, cu nume, istorie și preferințe proprii.
Una dintre cele mai fascinante activități pentru mine e să îi privesc cum se joacă. Poveștile pe care le construiesc și pe care le joacă sunt foarte creative și neașteptate, personajele sunt mereu surprinzătoare, iar arhitectura edificiillor este mereu alta. Am atât de multe de învățat de la ei. Îmi dau seama că dacă aș reuși să le predau așa cum ei se joacă, m-aș apropia de ce înseamnă învățarea naturală pentru un copil.
În timpul orelor, jocul pe care copiii îl preferă este unul de mișcare. Am găsit pe un site o roată a deciziilor. Copiii care doresc propun mișcări/dansuri simple, ca de exemplu: Pinguinul (mergem ca un pinguin), Flamingo (imităm poziția acestui animal), Cântăm la acordeon, Mâzgălim (ne prefacem că mâzgălim o foaie uriașă imaginară), Hype (e un dans pe care copiii mi l-au arătat, eu nici nu știam că există), Dansul din Epoca de Piatră etc. Apoi pornim roata și noi ne mișcăm în funcție de mișcarea pe care ne-o indică aceasta. Și în timp ce facem asta, râdem. Râdem cât putem de mult, ne mișcăm, depășim barierele băncii și ne eliberăm de constrângeri.
”Nu toți suntem la fel, avem ritmuri diferite de dezvoltare”
Colorați buline pe temele copiilor. Ce urmăriți prin această ”notare”?
Mai înainte de orice, aș vrea să subliniez faptul că eu cred într-o educație fără recompense sau pedepse. Povestea cu bulinele am construit-o fiindcă noi suntem în clasa I și am simțit că elevii au nevoie de un reper. Au nevoie să simtă că mereu putem progresa și că prin exercițiu putem să devenim și mai buni decât suntem.
Culorile bulinelor le-am ales aleatoriu și au o semnificație pozitivă. Tot ce am vrut să le transmit copiilor prin intermediul culorilor este nivelul aproximativ la care se află și cum ar putea să fie mai buni decât au fost ieri. Să crească fiindcă ei își doresc asta. Am simțit că acest sistem îi pune în competiție cu ei înșiși, cu culoarea de ieri și cu cea de săptămâna trecută. Mereu le explic unde mai e de lucru și ce aspect ar trebui îmbunătățit. Apoi, ne dăm seama că avem de lucru la atenție, la răbdare și la grijă. Sunt de părere că în clasa I e un moment bun să discutăm despre aceste valori și să le observăm în munca pe care o desfășurăm în fiecare zi.
Ceea ce urmăresc cu această notare este să nu descurajeze elevii, să pună accent pe progres, să-i facă să-și dorească mai mult și să nu-i așeze într-o poziție de competiție cu ceilalți, ci cu ei înșiși. Unul dintre aspectele pozitive este că elevii învață să se autoevalueze și să progreseze în ceea ce fac. Unul dintre aspectele negative ar fi că, uneori, copiii sunt nerăbdători să vadă ce culoare va avea bulina lor, așa că se grăbesc să termine temele mai repede. Aici vorbim despre efectul grabei asupra calității rezultatului muncii noastre.
Sistemul cu buline are părțile lui bune și cele mai puțin bune. Deocamdată, cele pozitive sunt mai numeroase. Până când lucrurile rămân așa, o să-l păstrăm, atunci când centrul de greutate se va schimba, voi încerca să modific grila astfel încât să fie mai eficientă.
Cred că temele vin să consolideze ce am învățat în timpul orelor la școală. Atunci când temele sunt prea multe sau au nevoie de timp prea mult de rezolvare nu cred că sunt benefice copiilor. Temele nu ar trebui să le fure copiilor timpul zilnic pentru joacă.
Calificativele sunt importante?
Dintotdeauna mi-a fost foarte greu să acord calificative. Mereu am tendința să mă gândesc la copil așa cum e el în general, să îi observ calitățile și talentele și lucrurile bune și frumoase pe care le face. Restul sunt de îmbunătățit, fiindcă de aceea venim la școală. Sincer, eu mi-aș dori o școală fără calificative/note. O școală poate cu grile de evaluare altfel gândite sau cu rapoarte narative care să conțină caracterizarea elevului, domeniile în care excelează și aspectele la care mai are de muncit. Nu toți suntem la fel, avem ritmuri diferite de dezvoltare, talente unice și deosebite, activități la care ne pricepem mai bine etc.. Sunt foarte multe aspecte care nu încap în grila celor patru calificative.
”Nu le spun niciodată copiilor că nu e corect…”
Vă surprind elevii dvs.?
Copiii în general sunt surprinzători și ascund de multe ori în ei comori pe care nu le lasă prea ușor să se vadă. Sunt prea importante pentru ei. De multe ori îmi creez o părere falsă referitoare la faptul că eu cred că știu totul despre elevii mei. Că ei trebuie să învețe așa cum eu predau și nimic altceva nu poate funcționa.
Însă, de atâtea ori copiii îmi demonstrează contrariul. De exemplu, atunci când copiii dau un alt răspuns decât cel așteptat de mine, la o problemă sau la o întrebare, îi întreb cum s-au gândit. În cele mai multe cazuri, constat că, în felul în care ei s-au gândit, au avut dreptate. Au abordat o nuanță a întrebării de care poate eu nu eram conștientă sau au urmat o cale de rezolvare a unei probleme pe care eu nu am avut-o în vedere. De aceea nu le spun niciodată copiilor că nu e corect, ci întotdeauna mă străduiesc să aud și punctul lor de vedere. De cele mai multe ori, abordarea lor e una creativă care demonstrează libertate și flexibilitate în gândire.
De asemenea, atunci când ne jucăm jocuri de expresie când copiii își aleg personaje cărora le inventează povești, descopăr aspecte emoționale de mare finețe acolo, frici pe care copilul le are sau gânduri care îl deranjează. Când copiii sunt lăsați liber să povestească, aflăm câte puțin din universul interior, fascinant al fiecăruia. La fel e și în cazurile de indisciplină. Atunci când copilul are încredere și povestește, toate elementele cad la locul lor ca și piesele de puzzle și aflu de multe ori motive pentru care copilul s-a comportat așa cum s-a comportat. Motive pe care nici nu le-aș fi bănuit, dar care mă ajută să-i înțeleg comportamentul și să îl ajut să gestioneze situația în care se află.
De asemenea, desenele copiilor sunt un mod fascinant de a descoperi un colț din lumea interioară a copiilor. Elementele care apar în desen, culorile folosite, liniile, toate sunt mijloace de expresie emoțională. E important doar să ne dorim să le vedem.
Fișe cu Minecraft și Lego
Pe site, prezentați multe idei, fișe de lucru. Am citit una dintre ele – ”Jurnal de ghiozdan”. Cum faceți ca un copil să nu se plictisească atunci când are de făcut o fișă?
Copiii m-au învățat că le plac fișele în care sunt inserate elemente pe care ei le preferă, de la jocul de Minecraft până la cel de Lego. Sunt mai interesați de fișele care conțin elemente din universul lor apropiat: telefonul mobil, consola de jocuri, animale, pizza, etc.. Atunci, am observat că dacă în fișele pe care le construiesc pentru ei, inserez un astfel de element, care știu că le place, fișa va fi un succes.
De exemplu, le-am pregătit enunțuri în care exersam scrierea ortogramelor într-un cadru reprezentat de ecranul unui telefon. Fișa a fost plăcută și rezolvată cu drag de copii, tocmai pentru că am ținut cont de pasiunile lor. Copiii sunt extrem de creativi și de nenumărate ori mi-au dat o mulțime de idei bune, pe care am construit strategia didactică. Îi văd pe copii ca pe niște resurse. De multe ori îmi spun cum ar îmbunătăți ei fișele pe care le primesc și cum le-ar modifica. Evident că țin cont de părerile lor. Dacă eu țin cont de părerile lor, sunt șanse foarte mari ca și lor să le pese de părerile mele.
Care este rețeta pentru o oră reușită?
Nu cred că există o astfel de rețetă. Cum nu știu dacă există ore reușite. La sfârșitul fiecărei zile, stau câteva minute și mă gândesc cum a decurs totul în acea zi și absolut de fiecare dată găsesc multe aspecte pe care le-aș putea îmbunătăți. Dacă ar fi totuși să duc la capăt ideea, aș zice că o oră reușită e cea în care îi simt pe copii că se simt bine, sunt curioși, sunt atenți și gata să găsească soluții la orice ”problemă” ar apărea. De asemenea, într-o oră reușită trebuie neapărat să râdem și să ne mișcăm, fie prin cântec, fie prin dans. O oră reușită e cea în care la sfârșit copiii vin și mă îmbrățișează și zâmbesc. Și dacă sunt foarte-foarte norocoasă, câte unul îmi spune încet: ”Ce frumos a fost astăzi!”
Cum pot fi convinși copiii să îndrăgească ideea de școală și să nu o respingă?
Copiii în mod natural vin cu drag de școală. Asta pentru că sunt extrem de curioși și de dornici să vadă ce o fi și cu ”școala” asta? Încă din clasa pregătitoare vin cu bucuria descoperirii în ochi.
Relația profesor-părinți este una extrem de importantă. Avem un scop comun și acesta este binele copilului. Tot ce facem este să construim împreună astfel încât copiii să fie cât mai bine cu putință. Mă pun de multe ori în locul părintelui. Îmi dau seama că fiecare copil din clasă e tot ce au părinții mai scump și mai drag. Atunci conștientizez cât de important e ce fac eu în fiecare zi și cât de important e să vorbim deschis despre absolut orice aspect intervine în traseul anilor de școală.
Ține de noi dacă această bucurie le rămâne copiilor în priviri sau încet, zi după zi, aceasta se estompează până când rămâne doar o urmă. Întotdeauna m-am străduit să îi fac să rămână la fel de curioși ca în prima zi. Nu e ușor. Nu știu dacă am reușit de fiecare dată, în fiecare zi, însă la asta mă gândesc în fiecare dimineață înainte să începem orele.
Nu cred că am reușit să îi fac să îndrăgească școala așa cum mi-aș dori, însă i-am îndrăgit eu foarte tare și legătura aceasta care există între noi cred că reprezintă o bază puternică pe care putem construi o atitudine pozitivă față de școală. Atât față de școala de acum, cât și față de cea care va veni în anii următori.
Foto: facebook.com/Pictezstele
Citește și:
- Laura Piroș, învățătoarea care își inspiră colegii în activitățile de la clasă: ”Jocul generează bună dispoziție, relaxare, bucurie”
- Într-un sat mic din Sibiu: Școală cu ludotecă și atelier de învățare prin explorare. Elevii de clasa a IV-a au și Ceainărie literară
- Clasa în care elevii și-au amenajat propria bibliotecă. Învățătoarea folosește ”trucuri” de citit și ține ore de lectură afară
- La școala din Valea Lupului, în fiecare zi, timp de 15 minute, toată lumea citește: elevi, profesori, femei de serviciu, vizitatori
- Școala altfel în fiecare zi. O oră la clasa învățătoarei Claudia Chiru: ”La școală venim cu bucurie!”
- Clasa de poveste a învățătoarei Gabriela Șerban. Copiii au fost actori în povestea lui Creangă și au învățat cu ajutorul ”pânilor”
- Andrada Sorca, învățătoarea care adună poveștile din clasă în Jurnal de școală: ”Frau, n-ai putea să faci un vlog cu lecţia şi să învăţăm acasă?”
- Învățătoarea din Bacău care a creat un orar personalizat pentru elevii săi: ”Cred în învățarea bazată pe bucurie mai mult decât în orice altă strategie”
- Clasa în care elevii joacă teatru și sunt fericiți când ies la tablă. Învățătoarea organizează lecțiile sub formă de concurs
