O poveste de 13 ani: Ioana și Adi le oferă copiilor din Firiza o a doua casă și șansa de a urma un drum dincolo de pădurea care îi desparte de oraș

0

În urmă cu 13 ani, Ioana și Adrian Hochia deschideau o bibliotecă în casa lor pentru copiii din Firiza. Era un vis al Ioanei de când era elevă ca în cartierul aflat la 13 km de Baia Mare să existe un loc al cărților, unde să vii să citești, să asculți povești și să îți continui călătoria în lumea personajelor la tine acasă. A reușit să își îndeplinească visul în 2008. Ioana este învățătoare la Colegiul de Arte din Baia Mare. Adi, soțul ei, este economist de profesie, dar a renunțat la job pentru a se dedica proiectului din Firiza. De la mica bibliotecă, cei doi au ajuns să îi ajute pe copii la teme, mai apoi să creeze o bibliotecă adevărată și să deschidă, într-un final, un centru unde, ajutați de voluntari din toată țara, organizează tot felul de activități. Adi avea și el un vis în facultate, să găsească o meserie care să îi permită să se joace toată viața. ”Mi s-a îndeplinit visul. Mă joc zilnic și mă joc frumos”, mărturisește Adi, acum bibliotecar. Marea satisfacție a celor doi este că, de-a lungul timpului, au reușit să îi ajute pe copii, să le influențeze alegerile, să îi modeleze și să îi încurajeze să prindă aripi și să iasă din cartierul unde școala și educația nu sunt pe primul loc în viața copiilor.

Ioana și Adrian Hochia (foto) au doi copii, un băiețel în clasa a III-a și o fetiță în clasa a VI-a. Maya i-a ajutat de multe ori la centrul educațional, care acum funcționează într-un spațiu obținut în 2017. Aici copiii din Firiza sunt ajutați la teme și participă la activități educative și recreative, chiar și acum pe timpul vacanței de vară. ”Așa îi ținem pe copii calzi. Atunci când vine școala, să vină cu drag la centru să își facă temele. Știm că pentru ei nu este atât de interesant să își facă temele și atunci îi ademenim cu activități, le creăm și contexte, în vacanță, dar și în timpul școlii, astfel încât ei să vină cu drag, să nu simtă acel I must sau nu ne place”, spune Ioana Hochia.

Cum a început povestea centrului de la Firiza și despre drumul străbătut de la mica bibliotecă până astăzi, când au ajuns să inspire oameni din alte comunități, ne-a povestit Ioana într-un interviu pe care ni l-a acordat zilele trecute. Adi s-a alăturat discuției și de la el am aflat ce l-a determinat să facă pasul de la economist la bibliotecar și ”profesor”. Am descoperit doi oameni calzi, naturali, deschiși, o învățătoare cu lacrimi în ochi atunci când povestește despre proiectul lor și despre copiii din Firiza și un fost economist fericit pentru alegerea făcută în viață și mulțumit că proiectul lor a dat roade.

SparkNews.ro: Am văzut în imagini o casă frumoasă la Firiza, cu spații primitoare, cu loc de joacă, unde faceți temele și activitățile cu copiii…

Ioana: E un vis al lui Adi. Lui i-a plăcut foarte mult la Bacău, la bunicii lui, și cum nu se mai pune preț pe lucrurile vechi, noi aproape în fiecare an aducem chestii vechi la Firiza pe care le recondiționăm. Ba dulapul străbunicului, care are aproape 200 de ani… Te miri ce aducem. El vrea să reproducă acel loc aici, la Firiza și, pe de altă parte, vrem să îi învățăm și pe copii să conserve istoria locală, pentru că identitatea se diluează și la oraș, dar și la țară.

Firiza este satul tău natal?

Nu-i sat, este cartier. A fost sat cândva, dar suntem departe… Mentalitățile sunt altfel și trebuie lucrat foarte mult cu ei.

E o comunitate săracă acolo?

Nu, nicidecum. Comunitatea nu-i săracă. Din păcate, aici nu se încurajează educația și mersul la școală. Copiii, undeva în clasa a VII-a – a VIII-a, renunță la școală, în detrimentul muncii fizice. Dar oamenii sunt bogați. Așa apare în media că este o comunitate săracă, dar nu este așa. Noi prin toate activitățile acestea pe care le realizăm, încercăm să îi facem să îndrăgească școala și să învețe. Nu poți să îi duci din Firiza în Baia Mare. Poate pare absurd pentru că Firiza este foarte aproape de Baia Mare. Se duc în oraș de prea puține ori… În rest, toată viața lor stau acolo în comunitate. Aici au școală și sunt aproximativ 100 de elevi, de la grădiniță și până la clasa a VIII-a.

Câți copii au venit la centru în ultimul an școlar?

În ultimul an școlar, 50 de copii. Pentru că nu prea ies, am hotărât să aducem oameni minunați aici, care să dea un suflu nou, să ne ajute în cadrul activităților demarate de noi. Am început prin a deschide o bibliotecă la noi în casă, într-o cameră. Se întâmpla în 2008. Apoi, dându-le cărți, am văzut că întâmpină greutăți la realizarea temelor și că au nevoie de ajutor. Părinții nu prea se implicau în acest demers, mulți fiind plecați la muncă. Atunci, din cauza unui cumul de factori negativi, renunță la școală. Poate este blamat și de profesor, de învățător…

La început câți copii veneau la bibliotecă?

Undeva la 20-30 de copii. Veneau săptămânal și dintre aceștia noi am încercat să îi ajutăm pe unii la teme. La început a venit un copil, apoi au prins curaj, a venit al doilea, al treilea și am constatat că nevoile lor astea sunt.

Casa în care îi primeați pe copii este a bunicilor?

Nu, este casa noastră, făcută de noi, acolo stăm. Eu fac în fiecare zi naveta la Baia Mare. Sunt învățătoare la Colegiul de Arte din Baia Mare și Adi este bibliotecar la Firiza. După ce a făcut vreo cinci ani voluntariat la Biblioteca Județeană, Primăria ne-a dat un spațiu unde să facem o bibliotecă. Acest lucru ne-a încurajat să mai aducem fond de carte. Apoi, primarul a văzut că facem lucruri în comunitate și ne-a mai dat un spațiu. Casa noastră este relativ departe de școală și iarna îi cam pierdeam pe copii, pentru că nimeni nu voia să mai facă după ore încă 30-40 de minute prin zăpadă pentru a ajunge la casa noastră să-și facă temele. Am constatat că se diminua numărul copiilor și atunci am cerut un spațiu care este super fain, e vis-a-vis de școală și acolo facem noi temele cu copiii.

Ce a fost fain este că într-un proiect finanțat de Fundația ”Principesa Margareta a României” și Fundația Vodafone, am reușit cumva să ne reglăm din punct de vedere al imaginii. Noi niciodată nu postam pe Facebook ce facem aici. În consecință, nimeni nu se alătura inițiativei noastre. Simțeam la un moment dat că nu mai putem și nu știam de ce nu ne ajută nimeni.

Când am început să postăm pe Facebook, lucrurile au început să se schimbe. Deși în fiecare zi, în timpul școlii, voi vedeți aceeași încăpere, aceiași copii, temele sunt altele, contextul este altul, voluntarii sunt alții. La un moment dat, am făcut un poll pe Facebook și am întrebat cine vrea să se implice, cu mare drag îl așteptăm. Am avut o surpriză maximă. Au venit prieteni de-ai mei în primă fază, profesori, să realizeze diferite activități educative, ateliere de creație sau activități remediale într-un alt fel la limba română și la matematică. Au făcut ore și cu profesori din țară pe Zoom. S-a implicat multă lume. Am constatat că atunci când suntem vizibili, lumea ne ajută și nu este așa de greu și pentru noi.

De când sunteți în spațiul acesta nou?

Din 2017.

Povestea are așadar 13 ani…

Da, numai că nu eram vizibili. Nu ne plăcea nouă să facem un tam-tam din asta, dar am constatat că face bine, pentru că oamenii văd ce facem și atunci vin ei și dau o mână de ajutor. Oamenii se alătură demersului nostru și ne dau o mână de ajutor, așa cum poate fiecare. Locul nostru, centrul, s-a transformat într-un loc în care oamenii ajută oameni și asta e important pentru noi. Punem mare preț pe implicarea socială.

Aveți mulți voluntari? Înțeleg că nu sunt aceiași tot timpul…

Nu sunt constanți și nici obiectivele noastre nu sunt fixe. Depinde de ce nevoi are comunitatea în acel moment. În funcție de ce vedem noi că nu merge bine, încercăm să rezolvăm problemele și să facem activitățile. Cum a fost, de exemplu, anul trecut. Copiii de clasa a VIII-a au simțit că nu sunt pregătiți la matematică și română și am sunat profesori să vină să facă cu ei 2-3 ore pe săptămână. Sau, mai fain, copii care sunt olimpici la română și matematică, de la licee și colegii din Baia Mare, vin și îi ajută pe copiii din Firiza. Când vine de la copil la copil, parcă și altfel asimilează informația și se simt mai confortabil.

A fost un progres atunci al copiilor de clasa a VIII-a? I-a ajutat acea pregătire?

Categoric, plus că am început să lucrăm și la partea emoțională. De acasă li se spune: Ori înveți, ori te duci la lucru. Atunci tu nu alegi the hard way – teme, dus la școală, învățat, alegi partea mai ușoară, iar lor li se pare mai ușoară munca. Chiar dacă este muncă fizică, lor li se pare mai ușor decât să vii la școală și să înveți.

Un vis din copilărie

În esență, voi ce urmăriți? Copiii să meargă la școală, să nu abandoneze, să progreseze…

Să progreseze. De vreo 5-6 ani, nu mai abandonează școala așa cum o abandonau înainte.

Iar voi ați avut un rol în diminuarea abandonului școlar?

Îmi place să cred că da. Bărbații din comunitate sunt bărbați muncitori, ocupați și nu au timpul necesar să stea cu copilul și să socializeze, să-l întrebe ce a mai făcut la școală. Atunci cred că au văzut în Adi, în soțul meu, un model. Am fost cu ei într-o tabără, erau vreo 11 băieți și toți se țineau ciucure de Adi. Îi puneau mereu întrebări legate de nici te miri ce și doreau să stea în preajma lui.

Cred că se simt confortabil cu noi. Nu facem mare lucru, poate sunt mii de oameni în țara asta care fac ce facem noi. Și nu suntem calați numai pe o chestie. Dacă ar fi să facem numai teme, sunt convinsă că acești copii nu ar mai veni din septembrie la centru. Trebuie să știi să jonglezi cu ei. La bibliotecă nu ar împrumuta cărți, dacă nu am face unele dintre activitățile noastre acolo, fix pe un culoar foarte strâmt, unde îți mai cade în cap o carte colorată, pui mâna pe ea și zici: Poate e faină această carte, hai să o citesc. Trebuie să le creezi contexte. Asta e șmecheria! Uneori ne este foarte greu, pentru că schimbând mereu contextele, la un moment dat duci lipsă de creativitate. Astfel, am invitat oameni din țară să ne ajute. Avem prieteni care vin, ne ajută, ne dau idei și asta ne bucură mult.

Dar ideea de a porni acest proiect cui i-a aparținut, ție sau lui Adi? Și de ce?

Cred că mie. Mie mi-a lipsit foarte mult faptul că n-am avut acolo, în comunitate, o bibliotecă. Eu am făcut clasele V-VIII în Baia Mare, nu le-am mai făcut în Firiza și îi mulțumesc mamei pentru asta, pentru că am văzut că se poate mai mult. Mai mult de a merge la școală și a veni acasă.

Copiii din Baia Mare mergeau la bibliotecă, aveau timp… Eu ca să ajung la școală la ora 7, mă trezeam la 5 ca să fiu în stație la 6 fără 20, la 6 și 10 eram la școală și așteptam până la 7. Acasă veneam după-amiaza pe la 3-4. Era mult pentru un copil. Ajungeam acasă, abia îmi făceam temele, ce să mai citesc eu extra, nu aveam când… Veneam la școală și îi auzeam pe colegi că au citit nu știu ce carte, că au fost la ore de desen, de canto… Și mă întrebam: Eu de ce nu pot beneficia de chestia asta? Când am terminat Pedagogia, am decis să le creez copiilor contextul acesta pe care eu nu l-am avut. L-am tras pe Adi după mine. (povestește cu lacrimi în ochi)

El a fost economist, nu avea nicio treabă cu copiii. Îi plăcea în schimb să citească foarte mult și am zis Hai să aducem biblioteca aici, la noi acasă. Ne mai punem și noi și citim, citim și cu copiii… În timp, lui Adi i-a plăcut să lucreze foarte mult cu copiii, a renunțat la partea de economie și am început cu proiecte europene. Aduceam voluntari din alte țări să facă activități, copiii mai învățau engleză, noi am început să socializăm mai mult și să aflăm lucruri noi. Cred că aceasta este o problemă generală a comunităților mici din România: la un moment dat ne închistăm, ne facem rădăcini acolo și credem că numai ce se întâmplă acolo e bine și ne este foarte greu să acceptăm că nu știm unele lucruri. Atunci când ieși afară, nu-ți mai creezi bariere și vezi că poți să faci lucruri în mai multe feluri.

Așadar la Firiza există o bibliotecă de sine stătătoare…

Da, după cinci ani în care Adi a fost voluntar la bibliotecă, timp în care mergea și la serviciu, exact ca și mine. Noi doi am înființat ONG-ul acesta – Asociația Mansio – tocmai ca să nu ne mai împiedicăm de atâta birocrație.

O altă pasiune și cea mai mică școală

Cum a fost seara cu profesoara Cristina Dudan (profesoară de biologie, prezentă recent la Firiza, unde a desfășurat activități cu copiii)?

Am stat undeva până la ora 12 noaptea și am învățat despre constelații. Ne-am dus la casa
noastră veche. Acum, oamenii ne reperează pe mine și pe Adi după casa veche. Acum 3 ani, am început să restaurăm casele vechi din Firiza. Le-am găsit la prețuri mici, oamenii le vindeau ca lemn de foc. Eu le-am lipit cu o bătrână din sat – tanti Eudochia care mi-a dat sfaturi, Adi lucrează la partea cu lemnul și uite așa le recondiționăm noi doi. Le-am adus pe un teren al nostru pe care îl cumpărasem mai demult și acolo îi ducem și pe copii ca să vadă și să nu le fie rușine de ceea ce suntem, ce avem. Dacă le spui despre cineva care stă într-o casă de lemn, zic: A, ăla e sărac. Așa se pune problema aici.

Avem acum două case. Suntem în lucru la a doua și am zis Casa de lut ca să se 
obișnuiască cu conceptul, să știe că nu trebuie să le fie rușine. Mergem la Ioana și la Adi la casa de lut! Când am avut proiectul acela cu ”Plante, oameni și povești vindecătoare”, finanțat de Fundația Noi Orizonturi, acolo ne-am dus și am desfășurat activitățile. Le-am creat contextul!

Acum, în vacanța de vară, copiii au venit zi de zi la centru?

Atât cât ați văzut voi, nu a fost chiar în fiecare zi. Am apucat să facem vreo două proiecte și mai avem un proiect cu tinerii. Am încercat să implicăm fiecare nișă din comunitate în proiectele noastre, de la copii de grădiniță până la copii mai mari și părinți. Pentru noi este foarte important să se implice oamenii în activitățile pe care le facem pentru comunitate. Aici merge foarte mult puterea exemplului. Mama mea a venit să facă teme cu copiii – mama a terminat ingineria și vine să îi ajute la teme, a venit mătușa care este pensionară și a terminat Franceza-Română și îi ajută la teme la română și franceză. A venit prietena mătușii mele și așa, ca un tăvălug, ne-am trezit la un moment dat cu vreo 12 voluntari seniori, foști profesori, care au venit să ne ajute, plus cadrele didactice din școală. Înainte de pandemie, aproape toți profesorii din școala de lângă centru ne ajutau la teme. Rămâneau o oră – două cu copiii la teme și îi ajutau.

Este greu cu voluntariatul în România?

Foarte greu. Noi și lucrăm. Dacă nu aș lucra și mi-aș petrece 80% din timpul meu acolo, poate aș constata că sunt mult mai multe lucruri de reparat. Așa facem ce gândim că este bine și ce este nevoie. Nu îmi propun să fac eu nu știu ce acolo, n-am cum! La un moment dat, acum 5 ani, am zugrăvit clasele din școală, grădinița. I-am chemat pe colegii mei de la Colegiul de Arte, de la secția de pictură și arte plastice, să vină să mă ajute. Am făcut școala un pic mai colorată pe dinăuntru că era destul de fadă. Dacă pot eu și îmi stă în putere să fac pentru comunitate, fac.

Ai realizat anul acesta o lecție în proiectul ”Educație la înălțime”. Ce senzație ai avut când ai văzut acea casă micuță din Cornățea – cea mai mică școală din România – unde învață o mână de copii?

Când am ajuns acolo, mi-am dat seama că sunt într-o altă lume, o lume mai bună. Copiii aceia nu stau în poluare, nu folosesc internetul, tehnologia și telefoanele în halul în care folosesc mulți copii. Oamenii de acolo se ajută, lucru pe care îl vezi din ce în ce mai puțin la sate și la orașe. Am văzut o comunitate strânsă și primul gând care mi-a venit în minte a fost să ajutăm și să facem școala mai mare. Îi spuneam lui Adi ce am de gând să fac pentru copiii de acolo, iar el mi-a răspuns: Ce te face să crezi că acestor copii le trebuie o școală mai mare? Școala asta este făcută din lemn, din lut, își beau dimineața ceaiul, iarna, cu doamna învățătoare, unde ai mai văzut tu chestii din astea? Unde ai mai văzut tu legătură asta între dascăli și elevi?

Asta m-a pus pe gânduri. Legătura dintre învățător și copii, dintre oameni… Asta nu mai găsești nicăieri. Dacă ne-am băga noi acolo, ar fi mare păcat să facem o școală din beton. Apropo, avem un prieten care tocmai asta face: surprinde în albume poze care pun în contrast tradiția și kitschul (Mândrie și beton). Pentru un moment m-am simțit prost c-am îndrăznit să mă gândesc la asta… Nu cred că o astfel de școală, din beton este soluția pentru copiii de acolo. Soluția ar fi ca ei să interacționeze cu copiii în cadrul unor activități comune. Au nevoie de prieteni. Toată lumea m-a întrebat: Ce ai văzut acolo, cu ce putem să îi ajutăm, ce să le trimitem? Au de toate, au nevoie doar de prieteni și să vadă că lucrurile se întâmplă și mai departe de zona lor.

Cum să își facă prieteni? Să intre în contact cu ei pe internet, au nevoie de tehnologie?

Nu, este exact ca și cum le dai Coca Cola și apoi ar deveni addicted de băutura asta. Nu de asta au nevoie. Ar fi superfain să meargă profesorii, cum ne-am gândit noi la un moment dat. Eu asta intenționez să fac în noul an școlar cu elevii din clasa mea. Îmi doresc să facem activități acolo, să facem ceva împreună, fără a folosi atâta tehnologie. Asta deja am făcut și poate fi distructiv. Văd copii care, din punct de vedere social, sunt 0. S-au obișnuit cu spațiul lor, cu camera lor, cu tableta sau telefonul. Și-au creat deja zona de confort, numai că lipsesc oamenii. Interacțiunea este totul.

Am văzut și la centrul din Firiza, și în lecția la înălțime, mult joc, mult joc didactic…. Există joc și la clasă?

Da, prin joacă se construiesc legături. Prin joacă învață. La matematică, evaluarea o realizez de foarte multe ori ludic, afară, pe terenul de fotbal, în natură. La unghiuri, de exemplu, să deseneze ei unghiurile, să le vadă. Îmi place foarte mult să creez conexiuni între ceea ce predau, ceea ce livrez și ceea ce este după ușa clasei. Dacă nu faci legăturile acestea, copiii se întreabă de fiecare dată: De ce învățăm asta, la ce-i bun? Și dacă tu, ca dascăl, nu știi să le explici la ce este bun, fix așa o să și pună problema: Atunci de ce să învăț?

Școala din comunitățile mici

Ai dat admitere mai întâi la Academia la Poliție. Cum ai ajuns în învățământ?

Eu sunt foarte emotivă și cred că am vrut să îmi demonstrez mie ceva. Tot timpul am fost văzută ca o fată timidă. Plâng când văd neajunsuri, plâng când văd copii neajutorați, bătrâni… Am încercat să-mi dovedesc că pot mai mult de atât și sunt mai puternică de atât. Am căzut de două ori. Prima dată am căzut cu brio, a doua oară am căzut a treia. Am zis că în următorul an trebuie să intru, dar până atunci să nu mai stau acasă un an degeaba, m-am înscris la facultate. La facultate nu mai aveam loc la fără taxă. Singurele locuri erau la Pedagogie.

Mi-e ciudă că nu a fost nimeni care să mă îndrume atunci. Și tinerii din ziua de azi trec prin asta: termină un liceu și nu au idee ce-și doresc mai departe. În țările dezvoltate, tinerii fac voluntariat un an după ce au terminat liceul, un an decisiv în care învață și își dau seama ce le place să facă. Ar fi fain să se întâmple asta și la noi. Voluntariatul te schimbă! Asta am făcut și eu un an după ce am terminat liceul, am experimentat! Și să nu îți vină să crezi – îmi plac copiii! (râde).

Asta îmi place cel mai mult: să lucrez cu cei mici, iar provocarea mea nu-i să lucrez cu copiii de nota 9, 10 de fiecare dată. Este de ajuns să ai un copil cu probleme în clasă, cu CES sau cu autism, și pentru mine cea mai mare mulțumire este când îl aduci pe acel copil la un stadiu în care el să nu mai simtă că are o problemă sau cei din jurul lui să îl ajute să treacă peste problema respectivă. Acest lucru îi învăț pe copii. Am avut la un moment dat în clasă un copilaș cu probleme și ce am văzut încă de la început este că acești copii sunt marginalizați. Am lucrat foarte mult până l-am integrat în clasă, până am ajuns ca piticii mei să îl ajute ori de câte ori are nevoie. Asta e marea provocare pentru noi, dascălii.

Ai schimba ceva la clasele primare? Unii profesori susțin eliminarea calificativelor, de exemplu.

Este o problemă de actualitate, care mă doare: copiii de la sate migrează la școlile de la oraș. Școlile de la oraș sunt suprapopulate și astfel randamentul dascălilor, când au 35 sau 40 de copii, nu mai este același ca atunci când au 20 sau 25 de copii în clasă. Sunt foarte multe școli care au fost renovate și arată bestial, dar nu au copii. Nici nu știu cum să îi atragi… Ar trebui cumva directorul să îi atragă pe dascăli să vină la școală. La noi aici, la Firiza, migrația este foarte mare. Fiind migrație, se creează o instabilitate din punct de vedere emoțional și din multe alte puncte de vedere. Atunci părinții își duc copilul acolo unde știu că va termina clasa a IV-a cu dascălul cu care a început clasa pregătitoare. Aici nu e așa…

Vin și pleacă…

Da. Tendința e ca dascălii să plece și școala să se închidă. Dascălii pleacă, iar părinții, în consecință, își duc copiii la oraș. Ar fi păcat să „se ducă” și școala din Firiza.

Cum ar putea fi motivați profesorii să vină în școala rurală?

Un exemplu este ceea ce fac cei de la Teach for Romania. Cum îi motivează pe oamenii aceia să meargă la școli te miri unde… Nu e greu, am văzut că se poate! Cred că este vorba de managementul școlii, de direcțiune, ca să mă duc până în punctul care mă doare. Directorul să fie cel care are un cuvânt de spus, care ține la angajații lui și să îi țină acolo, pentru mult timp. Sunt dascăli care au venit la noi 2-3 luni. Tare mi-e teamă că toți copiii din Firiza se vor duce în Baia Mare și, în scurt timp, școala se va dizolva încet-încet. Este peste puterea mea, aici chiar nu știu cum să mă implic. Mi-ar prinde bine un sfat de la cei care știu și au mai făcut asta. Am vorbit și cu cei de la Teach for Romania, deocamdată nu se pot implica. Depinde de noi, să găsim noi niște soluții viabile și asta în cel mai scurt timp!

Luptați așadar să păstrați și școala în cartier…

Da, acesta este un obiectiv măreț și, sperăm, realizabil.

Schimbarea în educație se face de jos în sus. Ești de acord?

Tot timpul. Sistemul suntem noi, degeba ne plângem noi de sistem. La un moment dat, acesta era vibe-ul: să ne plângem, că nu știu cine nu a făcut… Ce-ar fi ca fiecare să înceapă să facă tot ce poate în pătrățelul lui? O să te mire când vezi ce putere ai. Dacă fiecare dintre noi ar face asta, să vezi că se schimbă și sistemul. E nevoie de implicare din partea noastră. Și știi ce e fain? Că fiecare suntem diferiți și acționăm în mod diferit. Trebuie să ținem cont de faptul că noi nu suntem tipare.

Care ar fi cea mai mare problemă în sistemul de educație? Sau una dintre ele…

Ar trebui să ni se dea și nouă posibilitatea de a mai jongla un pic cu programa. Este foarte multă informație. Noi ajungem la un moment dat să livrăm informația fără să avem un feedback și o evaluare „a la carte”. Apoi, aș avea nevoie să discut și cu alți învățători din țară și să văd cum fac ei, să le spun cum fac eu. Și noi avem nevoie de un feedback… Avem nevoie de cineva care să creeze acest context, cum fac cei de la Aspire Teachers și cei de la Merito. Am crescut mult datorită lor, am învățat să accept că nu sunt perfectă și că am multe de învățat de la cei din jurul meu.

Faci parte dintr-o comunitate?

Din Aspire Teachers. Acolo m-am simțit pentru prima dată pusă în valoare și acolo am simțit că oamenii își doresc să facă lucruri și să colaboreze. Eu până atunci nu am înțeles conceptul de colaborare. Dacă vrei să colaboreze copiii tăi din clasă, trebuie să știi tu cum să colaborezi. Să îți recunoști neputința câteodată, să vezi unde trebuie să te mai pui la punct, să-ți recunoști greșelile, sunt multe lucruri atunci când vine vorba de colaborare.

Anul trecut ai fost unul dintre câștigătorii ”Creatori de educație”. Ce a însemnat acest premiu pentru tine?

O validare că ce fac fac bine. A însemnat întâlnirea cu oameni care mută munții. Nu m-a
entuziasmat faptul că m-am dus acolo și am fost premiată. Știi ce m-a entuziasmat? Faptul că m-am întâlnit pe coridoare cu oameni și am povestit ce ți-am povestit ție, faptul că am aflat cum să mă implic mai mult sau în alte moduri… Eu simt nevoia să discut, eu simt nevoia să văd cum fac alții. Învăț ceva nou în fiecare zi. Noroc cu Aspire Teachers și cu Merito care ne mai strâng laolaltă și avem ocazia să discutăm, să învățăm și să dezbatem diferite probleme actuale legate de educație. Tare mi-aș dori că toți dascălii din România să beneficieze de astfel de întâlniri. Altfel… te duci la școală, îți faci treaba și vii acasă. Rar poți să mai colaborezi, cu atâta materie, cu atâția copii, cu atâtea probleme…

Cât am vorbit, mult timp ai avut lacrimi în ochi. Ce te doare?

M-ai văzut? Nu mă doare nimic. Mă emoționez de fiecare dată când povestesc ce fac, doar ți-am zis că sunt foarte emotivă. Câteodată mă enervează că sunt așa emotivă, dar nu mă mai pot schimba, asta sunt eu!

De la jocul de-a biliotecarul…

Adi, tu ai fost economist. E un salt uriaș la copii, bibliotecă, cărți, povești, teme, școală. Ce te-a determinat să faci schimbarea asta în viața ta?

Adi: Niciodată nu m-am gândit la lucrul acesta, ce motiv am avut, dar cred că motivul principal a fost Ioana. Ea era deja învățătoare, îmi tot povestea despre copii, cum face teme cu ei, ce greutăți întâmpină. Proiectul care a dat contur acestei, pot să îi spun, mari realizări a început timid la noi acasă, cu o donație de cărți din partea bibliotecii ”Petre Dulfu” din Baia Mare. Încet-încet, intrând în jocul acesta de-a bibliotecarul, dând o carte, dând o informație, jucându-mă cu copiii, a început să capete totul o notă mai serioasă, cu mai mult suflet pus în toate aceste lucruri. Lucrurile au căpătat o altă anvergură și efectiv a trebuit să fim din ce în ce mai profesioniști în ceea ce facem.

Chiar povesteam cu Ioana că la început toată lumea ne descuraja sau ne ”încuraja” să nu mai facem lucruri din astea pentru că necesită timp. Cam asta era percepția celor din jur. De ce faceți lucrurile astea pentru că nu vă iese nimic? Am zis: Noi nu facem pentru bani, facem pentru că așa simțim, așa ne place, să fim înconjurați de oameni, de copii. Acum vine răsplata pentru că vedem copii care se întorc și vor să fie voluntari. Vedem oameni care ne apreciază cu mici gesturi și își oferă timpul lor în a ajuta comunitatea. Ceea ce înseamnă că am făcut bine ce am făcut până acum. Lucrurile au fost făcute cu temei, au fost acceptate și luate ca bună practică. Am crescut organic, odată cu comunitatea, le-am făcut pe bucăți. La început am făcut numai biblioteca, apoi voluntariat cu teme, apoi activități în aer liber și acum le facem ca un tot unitar și mi se pare normal să le facem. Nu considerăm că este foarte greu.

Ioana: Într-o vară, aveam examen pentru gradul didactic 2 și dizertație. Am zis atunci să nu mai facem activități cu copiii pentru că ne ia mult timp. S-a terminat școala vineri, iar luni dimineața am auzit voci în fața casei. Ghici? Ne așteptau copiii la activități: Cum nu veniți? Am venit noi după voi. Bineînțeles că am plâns iar! Ne-am luat traista cu materiale și am plecat spre centru. Atunci am înțeles că acum nu mai putem renunța la ce am început.

Adi: Asta cu mulți ani în urmă. Acum le facem în mod natural, fără să le luăm ca pe un must. Așa simțim noi, și așa simt și copiii. Lucrurile le facem nu ca pe o corvoadă, lucrurile le facem pentru că așa este natural să se întâmple. Ne bucură să vedem copii care efectiv se dezvoltă frumos din mâna noastră.

Ioana: Și dorm la noi. Ne-am dus copiii la bunici anul trecut. Am dus doi copii și am câștigat cinci copii (râde). Vin, dorm la noi, stau cu noi, Adi le face de mâncare, povestim… Le place că sunt ascultați. Le place că sunt apreciați, le place să învețe. Aproape jumătate din vacanță am avut cinci copii la noi în casă.

Adi, Ioana mi-a povestit că ești perceput foarte frumos de către copii. Stau foarte mult în preajma ta… Cum te simți?

Mă simt împlinit și bucuros când văd că unele lucruri pe care nu-i forțez să le învețe, le fac doar pentru că le văd la mine. Asta mă bucură la culme. Anul trecut, unul dintre proiectele noastre a fost să recondiționăm o casă. Am început să lipim casa cu lut, copiii ne-au văzut și au spus că vor și ei. Totul s-a transformat într-o joacă. Au lipit, s-au bucurat, seara am făcut foc de tabără, cu bezele, cu slănină. S-a format o legătură așa frumoasă între noi și ei. Minunat! Lucrurile ies de multe ori fără să le planificăm și te simți mândru că poți să faci ceva pentru ei. A doua zi vin tot ei și zic: Ce mai facem astăzi? Sau cu ce vă putem ajuta astăzi? Sau mai facem chestia aia de ieri că a fost foarte frumoasă?

Revenind la întrebarea ta, am așa o bucurie… Înseamnă că am ceva de oferit, iar cei din jur percep lucrul acesta și sunt luat ca reper. Acum noi suntem luați ca exemple sau ca modele de către cei din comunitate sau din alte comunități. Ne bucură lucrul acesta, deși noi nu ne-am propus să fim modele, nu acesta era scopul, dar observăm că cei din comunitate ne percep ca niște etaloane.

Ioana: Ce-i fain este că cineva dintr-o comunitate mică vrea să facă ceva în școala din acel sat și ne-a sunat să ne întâlnim, să discutăm și să vedem cum o putem ajuta să facă și ea ce facem noi. Cum să nu te bucuri?

Adi: Doamna respectivă este din altă comunitate, un sat îmbătrânit, fără tineri, fără copii… S-au strâns acolo câțiva tineri și au vrut să ne cunoască pentru a replica modelul nostru.

Inspirați așadar și alți oameni…

Adi: Am fost acolo, ne-am simțit onorați… Eram așa și într-o zonă de disconfort, toată lumea se uita la noi, dar era și plăcut: înseamnă că am făcut lucruri bune, de suntem dați ca exemplu. Poate ne-am lăudat un pic, dar spunem lucrurile astea prin prisma a ceea ce au spus alții despre noi. Noi nu am făcut de la început ceea ce facem astăzi, totul s-a întâmplat treptat, ca un bulgăre de zăpadă, am crescut, am învățat și noi. Îmi aduc aminte că eram în facultate și îmi spuneam: Oare ce meserie să îmi aleg să mă pot juca toată viața? Cam ăsta era gândul meu. Clar că nu puteam să mă joc cu cifrele, trebuie să fii foarte exact în contabilitate, și pas cu pas, lucrurile au mers către o direcție care mi-a îndeplinit până la urmă visul. Efectiv mă joc zilnic și mă joc frumos.

Mi s-a îndeplinit visul, sunt pe calea cea bună. Și în fiecare an descoperim alți oameni, alte
povești, alți copii care vor să învețe și este foarte frumos. Când vezi că poți modela niște copii și poți să îi aduci într-o zonă în care poți discuta cu ei la final, poți interacționa… Sunt lucruri care te fac să te simți mândru de tine. Înseamnă că ai putut să educi, ai putut să ghidezi oameni care, până la urmă, dacă nu au exemple, pot să ia cele mai proaste exemple din jurul lor.

Îți vine în minte un copil pe care voi l-ați modelat, i-ați influențat drumul?

Avem o tânără care acum este în anul III, la Facultatea de Arhitectură din Timișoara. E plăcut atunci când ea își aduce aminte de noi: Veneam la voi, eram în clasa a III-a și veneam cu plăcere să ascult poveștile lui Adi despre cum să supraviețuiești în pădure, cum să faci un foc

Ioana: La activități o sunam zilnic să vină.

Adi: O luam cu forța și acum spune: Vă mulțumesc că m-ați luat din pat și m-ați dus la activități. Am învățat o grămadă de chestii alături de voi. Acum este purtător de cuvânt al Organizației de studenți de la Facultatea de Arhitectură. Am dus-o cu noi în excursii în alte țări și i-am deschis un pic orizonturile. Acum sora ei îi calcă pe urme, este unul dintre cei mai activi voluntari pe care-i avem în momentul de față. Primim câteodată mesaje de la copii, mesaje de mulțumire de cele mai multe ori. Cum să nu plângi?

Ioana: E fain că ori de câte ori vorbește despre o realizare de-a ei, ne pune pe noi doi acolo, în ceea ce scrie și asta e mare lucru!

Adi: Acesta este produsul nostru cel mai rafinat, dacă pot să spun așa. Avem și alți copii care ne sună și ne mulțumesc. Ne trimit mesaje… Am primit o dată un mesaj de la un băiețel care ne-a trimis o fotografie cu o medalie câștigată la un concurs de șah organizat de noi. Și uitasem de el. Sunt lucruri simple. N-avem olimpici, n-avem premiul Nobel, dar sunt copii care și-au depășit granițele și au ieșit din zona lor care uneori nu este cea mai benefică pentru dezvoltare. Au zis să plece, iar acum ne mulțumesc pentru asta. Acestea sunt cele mai mari realizări pe care am putut să le facem noi: să reușim să scoatem 1-2-3-5 copii din această comunitate…

Ioana: Plus o realizare e faptul că lucrăm amândoi. Făcând amândoi același lucru, ne
completăm de fiecare dată. Nu de multe ori discuțiile, planurile noastre se discută până
dimineața. Toate discuțiile despre proiecte, despre copii, despre ce facem mâine sunt la noi în casă și avem timp să le dezbatem și să despicăm firul în patru. Ce poate fi mai frumos?

Sursa foto: Arhiva personală – Ioana și Adrian Hochia

Citește și:

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.