”Copilul e prins între două lumi ca între ușile unui lift. Și nu învață nimic altceva decât cum să se strecoare printre ele ca să nu fie strivit. Ca să se salveze la timp. Iar noi, idealiștii profesiei, aceia care n-am uitat niciun nume de elev, nicio privire, nicio întrebare, nicio mirare, luptăm în tranșee. E greu. Din ce în ce mai greu. Dar și noi, profesorii, suntem asemenea soldaților. Nu dezertăm. Noi forjăm visuri. Zi de zi. Oră de oră.” Sunt gânduri pe care Adriana Bogatu, profesor de Limba și literatura română la Colegiul Național ”Nicolae Bălcescu” din Brăila, le așterne pe ”hârtie”, la început de an școlar, și care arată că școala românească are nevoie de o schimbare.
Profesorul, ca un soldat care nu dezertează. Este ideea de la care pornește Adriana Bogatu în ”analiza” unui sistem pe care l-a criticat în dese rânduri și despre care spunea, la un moment dat, că i-ar trebui ”o implozie”. Într-o ”poveste” scrisă înainte de a păși în noul an școlar, profesoara de română vorbește despre profesorii care ”se luptă să continue” într-o societate care ”și-a întors oglinzile” și despre copiii care învață ”să se salveze”. ”Lecția pe care nu obosim să o predăm copiilor e aceea că nimeni nu dezertează vreodată din propriul lui vis. Chiar dacă, din când în când, însuși visul, dezamăgit, poate degenera în coșmar…”, spune Adriana Bogatu.
”La 22 de ani, terminam facultatea și deveneam profesor. Primii mei elevi erau cu doar șase sau șapte ani mai mici decât mine. Fiecare clasă era o lume nouă. În șase ore, călătoream printr-un întreg univers de gânduri, priviri, nedumeriri, așteptări, renunțări, temeri și, Doamne, cine mai știe câte altele… Îmi vine să râd amintindu-mi de prima ședință cu părinții, în care eu, diriginta, trebuia să le explic unor oameni de două ori mai mari decât mine cum e cu viața copiilor lor, cu examenele care-i așteptau, cu viitorul și cu sufletul, care își cerea și el, păcătosul, drepturile lui… Eu, diriginta de 22 de ani, al cărei propriu tată aștepta în mașină să se termine ședința, ca să nu vin seara, pe jos, acasă…
Școala era un reper fundamental pentru societate. Profesorul, de asemenea. Sunt sigură că foarte mulți dintre profesorii din generația mea și-au ales meseria din pasiune. Au și făcut-o, probabil, multă vreme, cu bucuria care-i determinase să pornească pe acest drum.
Mulți încă se luptă să continue. ”Se luptă” pentru că nu le e ușor. Pentru că societatea și-a întors oglinzile, astfel încât nimeni să nu mai înțeleagă nimic. Pentru că au obosit să ceară schimbarea unei materii desuete și stufoase cu una modernă, aplicată unei lumi proteice și să nu li se răspundă niciodată. Pentru că au îmbătrânit sperând că, după familie, școala va rămâne locul în care se vor statornici valori cu care elevul, devenit tânăr adult, va pleca în lume.
Nu, școala nu mai poate convinge că valorile adevărate sunt cele pe care ea le scrie zilnic pe tablă, atâta timp cât realitatea clamează opusul. Atâta timp cât pasul zilnic a ajuns să contrazică tot ceea ce afirmă, de la catedră, profesorul. Copilul e prins între două lumi ca între ușile unui lift. Și nu învață nimic altceva decât cum să se strecoare printre ele ca să nu fie strivit. Ca să se salveze la timp.
Iar noi, idealiștii profesiei, aceia care n-am uitat niciun nume de elev, nicio privire, nicio întrebare, nicio mirare, luptăm în tranșee. E greu. Din ce în ce mai greu. Dar și noi, profesorii, suntem asemenea soldaților. Nu dezertăm. Noi forjăm visuri. Zi de zi. Oră de oră. Și lecția pe care nu obosim să o predăm copiilor e aceea că nimeni nu dezertează vreodată din propriul lui vis. Chiar dacă, din când în când, însuși visul, dezamăgit, poate
degenera în coșmar…”
Citește și:
- Profesoara Tatiana Cauni: ”Îmi doresc un an școlar fără multe valuri, cu decizii pertinente, focalizate pe elev”
- Ce așteptări au profesorii în noul an școlar. Marian Cîrlig, învățător: ”Din păcate, de la Revoluție încoace, s-a tot încurajat mediocritatea în învățământ”
- Adriana Bogatu, profesoară de română, după prima zi de BAC: ”Școala românească trebuie reformată din temelii. I-ar trebui o implozie”
