Copii care ar fi rămas în sat, după terminarea celor opt clase, și părinți neîncrezători în puterea copiilor lor de a merge mai departe au fost convinși de profesoara de fizică că școala nu trebuie abandonată. Mihaela Bucșa a luat satul la picior pentru a sta de vorbă cu părinții, a discutat cu fiecare elev în parte și a reușit. 20 de copii din comuna Crizbav, care au terminat clasa a VIII-a, au fost admiși la școlile profesionale din Brașov, iar unul la liceu. La începutul anului școlar, doar trei copii spuneau că vor să continue școala. ”M-am încăpățânat să cred că ”se poate”, că trebuie să găsim o cale”, mărturisește Mihaela Bucșa, care a demonstrat că, într-adevăr, se poate.
Povestea elevilor din satul brașovean este relatată de profesoară pe pagina sa de Facebook, Jurnal de fizică. Mihaela Bucșa predă de un an la școala din Crizbav, fiind primul său an la catedră, un an în care le-a oferit copiilor o școală altfel. A organizat excursii, mulți copii nu ieșiseră până atunci din sat, a desfășurat activități educative, a obținut donații de cărți și a pornit, împreună cu copiii, un proiect ambițios – Pauza non-formală, prin care vor să amenajeze spațiul din curtea școlii. SparkNews.ro a scris despre proiectul elevilor (link-ul îl găsiți mai jos).
Cum a reușit profesoara de fizică să-i convingă pe părinți să-și lase copiii mai departe la școală și cum i-a motivat pe elevi să meargă la școala de la oraș, citiți în postarea sa, Acolo unde ”nu se poate”…, pe care o redăm integral:
”20 de copii din Crizbav au intrat la școli profesionale. Au terminat clasa a VIII-a și au reușit să treacă testările și să fie acceptați la școlile profesionale în sistem dual din Brașov. Toți cei care au încercat au reușit. Avem și un copil care va merge la liceu.
La începutul anului scolar doar vreo 3 copii spuneau ca se gandesc sa continue scoala. Dupa vacanta din februarie cand am inceput sa discut serios despre inscrierea la scoli profesionale, am auzit din toate partile „nu merg astia”, „nu ii lasa”, „nu se poate”. Inteleg ca in anii anteriori foarte putini copii se inscriau la scoli in Brasov. Copiii imi spun ca ei nu stiu pe nimeni din comunitate care sa fi terminat o scoala profesionala sau un liceu in Brasov.
M-am incapatanat sa cred ca „se poate”, ca trebuie sa gasim o cale. Am inceput sa merg prin sat cu mediatoarea scolara sa discut cu parintii. Am realizat repede ca in majoritatea cazurilor omuletii care se pregateau sa termine clasa a VIII-a erau oamenii cu cei mai multi ani de scoala din familiile lor.
Cum ii explici acestui parinte ca exista altfel de scoli decat cea din sat? Cum ii explici ca oricat de greu va fi sa sustina copilul la scoala inca 3 ani, nu se compara cu cat de greu le va fi acestor copii toata viata daca nu continua scoala?
Au fost multe situatii in care parintii au avut reactii de tipul „cine doamna? Prostul meu? Ce sa faca asta la scoala in oras?” Am incercat sa le explic ca sunt copii foarte practici, ca se vor simti bine la scolile in sistem dual unde se face multa practica. Multi parinti erau sincer uimiti. Mi-au spus ca ei de la scoala au auzit numai de rau de copiii lor. Or fi facut ei si d’alea bune, dar la parinti ajung mai greu vestile bune. De multe ori, erau si copiii de fata la discutii. Am vazut cat de tare ii dureau vorbele astea. De fiecare data am folosit aceste remarci ale parintilor ca ocazii sa spun eu ce am vazut bun si frumos in copiii astia. Au fost multe situatiile in care am ramas fara argumente. Au fost si mai multe situatiile in care aveam impresia ca motivele reale pentru care parintii refuza sa inscrie copiii la scoala sunt departe de cele pe care mi le spuneau mie. Uneori am reusit sa citesc povestea reala. De multe ori, nu. Cert este ca peste tot am vazut parinti care isi iubesc copiii, oameni simpli, politicosi, obositi si neincrezatori in „se poate” asta al meu.
Separat, am avut discutii incredibile cu copiii, mai ales dupa ce ramasesem fara argumente in discutiile cu parintii. Dragii de ei, vedeau ca sunt dezamagita si incercau sa imi explice ca n-am de ce sa sufar eu ca nu-i lasa pe ei la scoala, ca ei „nu merita”.
Pana la urma, in prima etapa au reusit sa se inscrie 17 copii. 15 au intrat la invatamant dual. Unul nu a putut da testarea pentru invatamant dual pentru ca era la munca pe santier in ziua aceea, iar unul a ales o meserie pentru care nu exista invatamant dual in Brasov. Au intrat la profesionala simpla. Repartizarea la liceu a mai adus o bucurie: o fetita a intrat la liceu.
In etapa a doua de admitere aveam o lista cu 12 copii care se puteau inscrie la scoli. Am pornit iar prin sat. Se schimbase ceva. Copiii care intrasera deja la scoli apareau de nicaieri „doamnaaaaa, ati vazut?”. Da, vazusem. Vazusem de 17 ori ADMIS si niciun RESPINS. Ei m-au ajutat sa ajung acasa la cei care se mai puteau inscrie. Unii aveau corigente de rezolvat. Altii, disparusera dupa incheierea scolii si nu mai stiam nimic despre ei. Pana la urma, doar 2 s-au mai inscris in ultima etapa, dar pentru copiii astia 2 m-am bucurat cel mai tare.
Pentru unul a trebuit sa se rezolve un plasament in regim de urgenta ca sa aiba cine sa semneze cererea de inscriere, iar copilul a reusit sa se mobilizeze dupa niste probleme tare complicate in familie, a dat testarea si a intrat la invatamant dual.
Al doilea copil e o poveste despre care in luna aprilie spuneam ca e atat de trista si fara iesire incat nici nu eram in stare sa o scriu. Intr-un fel, copilul asta m-a facut sa inteleg ca ceea ce fac in scoala nu inseamna nimic daca nu merg si in sat sa stau de vorba cu ei acolo unde ei sunt acasa, se simt confortabil si sunt mai deschisi sa discute despre problemele lor. In aprilie, el practic abandonase scoala. Ramasese deja repetent de doua ori. Simtea ca e de vina pentru toate nefacutele din scoala (nu era strain de prea multe) si nu mai gasea nicio motivatie sa continue. La inceput, fugea de acasa cand ma vedea ca ma apropii de casa lui impreuna cu mediatoarea scolara. Dupa multe vizite si discutii aparent fara rost, a fost un moment in care s-a schimbat ceva. M-am dus acasa la el sa mai incerc o data. Am gasit-o pe mama cu copiii mai mici. O sora s-a oferit sa mearga sa il cheme din vecini. Un fratior de 3 ani se juca langa mine cu o maimuta de plus. Am inceput sa ma joc cu el. Pustiul avea un ras din acela molipsitor de bebe fericit. Ma uitam la el si ma gandeam ca asa au fost si fratii mai mari care acum sunt atat de incruntati si incrancenati.
A intrat pe usa in atmosfera asta frumoasa cu rasul ala sincer al copilului de 3 ani. Discutia a fost cam aceeasi „nu e ok sa renunti acum cand mai ai 2 luni si termini scoala”, dar a doua zi a aparut la scoala. Daca se mai gandea cateva zile, ramanea repetent a treia oara din cauza absentelor. A scapat si de absente, dar s-a ales cu o corigenta la romana care nu l-a lasat sa se inscrie la profesionala in prima etapa. S-a pregatit pentru corigenta muncind pe santier (pleaca de acasa la 6 dimineata si se intoarce la 7 seara). A rezolvat si corigenta si apoi, o sun eu voioasa pe mama sa ii spun cum e cu inscrierea la scoala profesionala pt ca in sfarsit „se poate”. Si mama, cu 2-3 zile inainte de inscriere imi spune ca „nu se poate”, ca ei, parintii, s-au gandit sa nu-l mai lase la scoala ca nu-i de el. Am vrut sa renunt, sa zic ca asta e. Am fost foarte aproape sa ma bat singura pe umar, sa imi spun ca oricum am reusit sa ajut multi copii sa se inscrie la scoli, ca fac si eu cat pot, ca bla bla bla. Si totusi…
Cu o seara inainte imi spusese copilul ca el vrea la xea mai buna profesionala din Brasov unde testara e mai complicata, unde resping candidati chiar raca mai sunt locuri. Ii promisesem ca il sustin. Mai fac o incercare. Ii zic mamei ca eu pun pariu pe orice vrea ea ca omul nostru intra la scoala aia buna. I se pare amuzant, dar nu ii vine sa puna pariu ca al ei copil nu intra. Imi zice ca vorbeste cu sotul care e plecat la munca in strainatate si ma suna sa imi spuna ce hotarare au luat. Peste doua ore, ma suna si imi spune ca au hotaray sa aiba incredere in mine si sa incerce ca si ei sunt curiosi sa vada daca intra. Si zapacitul a reusit. M-a rugat sa merg sambata in Crizbav sa facem simularile de interviuri pt ca in zilele lucratoare el e pe santier. Am mers si am lucrat.
Si totusi, in toata povestea asta, cel mai frumos rezultat este altul. Am sunat-o pe mama sa ii spun le ce meserie a foat admis. O aud zicand „ati avut dreptate dna profesoara: copilul asta nu e asa rau; intelege mai bine cu vorba buna”. Cateva ore mai tarziu, apare un mesaj de la copil „cand am venit acasa, mama m-a strans in brate si mi-a spus ca nu-i vine sa creada ce mare m-am facut… multumesc ca m-ati ajutat… nu merit eu, da’ va multumesc”.
Mi-am dat seama ca povestea asta cu ADMIS la o scoala profesionala din oras nu e numai despre a merge la scoala, e despre incredere in sine, despre respectul celor din jur, despre a fi vazut „cu alti ochi”. I-am spus ca merita mult mai mult si ca il admir pentru ca a reusit sa ajunga aici de la abandon scolar (in urma cu 3 luni). El este unul dintre cei care au avut forta sa schimbe povestea anul acesta.
Raman insa 16 povesti care asteapta sa fie rescrise. Sunt 10 copii care au terminat clasa a VIII-a si nu s-au inscris la nicio scoala si 6 copii care au ramas repetenti in clasa a VIII-a. Unul dintre ei va implini 18 ani anul viitor si va fi nevoit sa mearga la invatamant de a doua sansa (ca si cum prima sansa ar fi existat cu adevarat). Altul, este super pasionat de electronica. Sunt sigura ca va fi un electrician bun. Isi dorea mult sa mearga la scoala de electricieni, dar a ramas repetent. Altul, a ramas repetent din cauza absentelor pentru ca situatia familiei il obliga sa mearga la munca. Sunt si copii care si-au dorit mult sa mearga la scoala dar nu am reusit sa conving parintii sa ii lase. Sunt si copii care au refuzat sa mearga mai departe la scoala desi parintii i-ar fi lasat.
Tot mergand prin sat am inceput sa fiu oprita de parinti care vor sa mearga la educatie de a doua sansa si de fosti elevi ai scolii care au abandonat scoala prin cls a 6-a sau a 7-a, se apropie de 20 de ani si incep sa isi dea seama ca fara scoala „nu se mai poate”. Le e greu sa ceara ajutor. Sunt nevoita mai mult sa ghicesc ce incearca sa spuna. Cum sa ii fac sa inteleaga ca eu ma bucur cand ma intreaba despre scoala si ca exista optiuni, ca „se poate” si ca fiecare dintre ei „merita” orice efort?”
Citește și:
