Genoveva Cerchez: Doamna nu preda. Ea făcea cu noi împreună planurile de compuneri. Era singura oră la care ni se cerea părerea şi era luată în seamă

CEI MAI BUNI PROFESORI Aţi avut vreodată senzaţia că se face lumină când unii oameni încep să vorbească? Lumină fizică, vizibilă, nu doar aşa, metaforic. Eu am avut senzaţia asta de foarte puţine ori în viaţă. Iar prima dată a fost în clasa a VI-a, la prima oră de română, când a venit noua Doamnă. Noi plângeam încă după doamna Lungeanu care, în ultimul ei an înainte de pensie, ne-a povestit cu un dar excepţional mari romane ale lumii. E drept că puneam cazuri la verb, dar abia aşteptam să citesc Mizerabilii.

Doamna Elena Soroceanu era neînduplecată. Prima lecţie a fost Prăvale-Baba al lui Ionel Teodoreanu. Nu mai ştiu – m-a pus să citesc sau să răspund la o întrebare. Acum pot să spun, reacţia mea a fost buimacă, deşi eu citeam mult, încă de la 6 ani. Am bâiguit, nu am înţeles ce mi-a cerut – dovadă că nici acum nu îmi amitesc ce m-a întrebat. Îmi amintesc însă clar că mi-a spus rece şi tăios: „Stai jos că nu ştii nimic!”. Mă rog, mi-a zis mai neaoş, dar nu reproduc aici, şi asta nu pentru că aş ofensa urechile delicate ale corectitudinii – politice şi de multe alte feluri. Ci pentru că Doamna, care m-a onorat cu prietenia ei ani mai târziu, se ruşina de fiecare dată când îi aminteam amuzată primul nostru… să-i zicem schimb de replici.

Doamna m-a mai şi articulat (pentru cititorii mai tineri, care nu ştiu ce înseamnă să articulezi nu un substantiv ci un copil: întrebaţi-i pe cei mai mari, or să vă explice) iar eu, ca orice copil, aveam un simţ al dreptăţii care nu admitea niciun compromis. Totuşi nu m-am simţit niciodată nedreptăţită de Doamna. Cred că simţeam, în replicile directe şi în „articulări”, cât de tare îşi dorea să ies din carapace, să devin ceea ce ea ştia că pot să devin, în ciuda buimăcelii mele. Şi a funcţionat.

Doamna nu preda. Ea făcea cu noi împreună planurile de compuneri. Era singura oră la care ni se cerea părerea şi era luată în seamă. Doamne, cum mai zburam când ne zicea Doamna: „Bravo! Uite, la asta m-am gândit niciodată! Hai să notăm!”

Doamna îmi corecta compunerile cu feedback. Stăteam în picioare, lângă ea, la catedră, şi în timp ce autorul citea, ea scria pe marginea compunerii. Aici aşa, aici aşa… Nu ştiu cum făceau colegii, dar eu refăceam compunerea. Şi iar o corecta. Şi iar o refăceam. Şi tot aşa. De câte ori trebuia. Scriam nopţile până pe la 2 dimineaţa, febril, de parcă scriam un roman. Şi îmi plăcea, şi voiam să iasă bine. Aşa scriam şi când mergeam la olimpiada de română. Mergeam acolo pur şi simplu pentru că, în România comunistă, era singurul loc în care ţi se dădea un text la prima vedere şi ţi se cerea să spui liber ce crezi despre el.

Mai ales că pregătirea însemna că mergeam acasă la Doamna. Da, ne chema la ea acasă să ne pregătească pentru olimpiadă. Fără să ne ia bani, desigur. Eram vreo cinci sau şase. Asta numai dintr-o singură clasă, la o şcoală prăpădită din cartier, care şi atunci părea mică, iar azi, când sunt adult şi mai trec pe acolo, pare şi mai mică. Într-o lume de oameni mari în care simţeam că nu contam, Doamna mea asculta ce aveam noi de spus şi de scris – ori de câte ori era nevoie. Să o vedem pe Doamna, atât de elegantă şi de severă la şcoală, chiar la ea acasă, în capot şi papuci de casă, oferind generoasă gramatică şi prăjituri făcute de ea – cred că unii mergeau la olimpiadă mai mult ca să aibă parte de asta. Pe atunci mai toţi profesorii dădeau impresia că atunci când nu ţin ore la şcoală, stau ţepeni într-o vitrină.

Doamna a fost singura care ne ducea în excursie, şi atunci era de nerecunoscut. Se aşeza pe jos, cu noi, şi vorbea cu noi, ne dădea sfaturi de viaţă, cânta cu noi.

Doamna Soroceanu a lăsat în urmă mii de oameni care îi datorează o minte clară şi ordonată, o vorbire şi o scriere limpede şi fără fasoane. Cei care am trecut prin mâinile Doamnei am reuşit la orice examen de admitere. Chiar de pe patul de spital, cu două zile înainte de a nu mai putea vorbi, întreba ce a făcut la simulare copilul pe care îl ajutase la română cu o săptămână în urmă. Iar eu o sunam mereu când aveam dileme de gramatică şi mă lămurea. În primăvara lui 2021, când s-a dus, ştia deja toată programa nouă de gimnaziu. Doamna trecuse de 80 de ani şi încă era Doamna cuiva. Şi prietena mea.

Doamna Elena Soroceanu a fost profesor de limba şi literatura română la Şcoala 23 (azi ”Titu Maiorescu”) şi la Şcoala 21 (azi ”Ion Neculce”) din Iaşi.

Genoveva Cerchez este profesor de limba și literatura română la Colegiul ”Mihail Cantacuzino” din Sinaia.

CEI MAI BUNI PROFESORI. SparkNews.ro publică, în această perioadă, o serie de articole dedicate celor mai buni profesori, acei profesori care ne-au format, ne-au îndrumat, au fost alături de noi și au rămas profesorii noștri de suflet. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească despre anii de școală și despre profesorii lor.