Irina Vasile, învățătoarea care predă schimbarea: ”Învățarea are loc între minți și inimi. Elevii trebuie motivați, iar școala făcută pe placul lor” – Interviu

Învățătoarea Irina Vasile a pornit schimbarea la clasă în urmă cu 10-12 ani. Predă integrat, își încurajează elevii să caute singuri informația, să aibă inițiativă și să argumenteze, le livrează informația pe înțelesul lor, prin joc și metode care să îi atragă, exploatând zona lor de interes și preocupări, și nu le cere să memoreze. Cu o astfel de abordare în predare, elevii vin cu drag la școală și învățătoarea și-ar dori ca acest lucru să se întâmple în toate clasele. Irina Vasile crede că școala românească este ”învechită” și are nevoie de o schimbare care trebuie să plece de la fiecare profesor. Devenită trainer după ce a participat la o serie de cursuri de formare, învățătoarea și-a propus să le transmită și celorlalți profesori ”curajul” de a face schimbarea și de a avea libertatea în a-și construi lecțiile astfel încât să fie pe placul elevilor și să aibă un impact mai mare în rândul lor. ”Manualul este doar un instrument. Apelez și îl folosesc doar dacă mi-e necesar pentru a fixa cunoștințele”, explică Irina Vasile.

Irina Vasile (foto) este învățătoare la Școala H.M. Berthelot din Ploiești și are o experiență de 26 de ani la catedră. Din 2008, și-a revizuit modul de a preda la clasă pornind de la ideea că generațiile de astăzi sunt altfel, iar accesul lor la informații este aproape nelimitat. A reinventat lecțiile adaptându-le la nevoile și așteptările copiilor și a urmat, pentru a-și însuși noi metode de predare, un program de formare organizat de Aspire Teachers și un altul de mentalitate deschisă în educație la SuperTeach. Acum este facilitator de mentalitate deschisă în educație și urmează să desfășoare un curs pe această temă, iar, în paralel, la Casa Corpului Didactic din Ploiești, ține un curs intitulat ”Sistem de valori într-o școală prietenoasă”, care înseamnă practic un schimb de modele de bune practici și o adaptare a lecțiilor, preluând elemente din sistemele de predare alternativă – Montessori, Planul Jena, școala finlandeză, școala Cambridge.

Învățătoarea este optimistă că schimbarea în educație se poate produce și îi încurajează pe profesori să participe la astfel de cursuri de formare ori la festivaluri de educație, cum este FiEdu de la Ploiești ori Festivalul Educației de la Timișoara. ”Aici vin o grămadă de oameni care sunt implicați în schimbare, atât din afara țării cât și din țară, și au propuneri concrete și soluții privind modul în care ele se pot realiza”, spune Irina Vasile.

Într-un interviu acordat SparkNews.ro, învățătoarea din Ploiești explică ce ar însemna schimbarea în școala românească și povestește despre experiența sa la clasă, oferind exemple de activități pe care le desfășoară împreună cu elevii săi, acum în clasa I.

SparkNews.ro: Cum este școala românească și de ce are nevoie de schimbare?

Irina Vasile: Școala românească a rămas închistată între niște limite și rigori învechite. Copiii stau în bancă tot doi câte doi, trebuie să asculte cu obediență, să ridice mâna și nu au drept de argument. Trebuie să se supună la ceea ce li se cere. Or, noi trebuie să învățăm copiii să aibă inițiativă, să își susțină un punct de vedere, pornind de la aceste lucruri care sunt cumva niște skill-uri pentru 2030 și de la faptul că, mai nou, ni se cere o predare integrată, deși nimeni nu ne-a făcut un instructaj pentru această predare integrată. A fost ceva foarte scurt, undeva prin 2012-2013, un curs ținut de ICOS, în care aveau niște explicații pe modul în care ar trebui abordată clasa pregătitoare, dar nouă ni se cere predare integrată până la clasa a IV-a inclusiv.

Și fiecare profesor aplică predarea integrată cum crede de cuviință?

În majoritatea cazurilor, da. Iar unii dintre profesori sunt atât de depășiți încât, deși au o foarte mare empatie față de copii, sunt niște oameni extraordinari de buni, dăruiți meseriei, nu înțeleg cum trebuie făcută schimbarea pentru că au fost școliți în stilul acela vechi care scotea niște copii pregătiți și au rămas în faza aceea: dacă era bine atunci, de ce să nu fie bine și acum. Nu prea mai e bine pentru că noi rămânem în urmă cu foarte multe lucruri și copiii nu sunt instruiți pentru societatea de azi. Noi trebuie să îi pregătim pentru niște meserii care se vor inventa.

Cum se pot schimba profesorii? 

Eu vă spun din punctul meu de vedere. Am început prin 2011, când am avut susținerea gradului I și am avut la clasă doi profesori universitari, plus inspectorul de specialitate. Mi-am construit lecțiile într-un mod pe care l-am regăsit, în 2017, în structura Learning Design. O treabă foarte deșteaptă prin care poți dezvolta conexiunile din creier și se stabilesc niște trasee ce pot fi bătute pe termen lung. În sensul că se poate activa memoria copilului astfel încât informațiile să fie stocate pe lungă durată, în momentul în care sunt provocate de niște stimuli.

Vă dau un exemplu la lecția de matematică: le-am pus niște plicuri pe masă, în care aveau cerințe. I-am împărțit pe grupuri să lucreze în echipe, ei și-au împărțit sarcinile, un alt plic avea soluțiile, dar ei nu știau de el, l-au descoperit după ce le-am dat indicația să îl deschidă și au corectat singuri lucrările. Și reieșea o combinație de numere din rezultatele obținute de ei pe care au adus-o la tablă. A trebuit să ordonăm numerele crescător și când am întors imaginea adusă la tablă – era de fapt un cerculeț – ne-a ieșit ordinea planetelor în sistemul solar. Provocarea a fost să se ducă să descopere altceva. Eu i-am stârnit printr-o lecție de matematică. Și ei au ținut minte că, din acea lecție, din modul în care au putut să combine niște numere, au putut ajunge la o informație nouă.

De fapt, aceasta este provocarea: să îi determini să caute singuri ceva mai mult decât le poți oferi și să știe să folosească informația. În 2016, am fost la Aspire Teachers, unde, într-adevăr, am primit foarte multe informații legate de învățarea pe bază de proiect, de dezvoltarea inteligenței emoționale prin care copilul să prindă curaj și argument, de learning design și, de acolo pornind, am construit un curs al meu, propriu și personal, încercând să duc mai departe acest stil de lucru nou și l-am înscris la Casa Corpului Didactic. Am avut din Prahova 40 de cursanți și mai este solicitat undeva la Buhuși.

Ce am făcut? Tot ce am învățat acolo despre școlile alternative, despre predarea într-un sistem integrat și într-o modalitate modernă, am încercat să le adaptez pe curricula noastră, ce avem noi de predat la clasă. Au ieșit lucruri foarte frumoase. Dacă vii cu o idee, o prezinți și arăți modul în care o folosești la clasă, stârnești la ceilalți o altă idee. Fiecare are creativitatea lui și dacă îl provoci să găsească o altă situație, o altă modalitate, pe care o împărtășește la rândul lui cu tine, te îmbogățești. E feedback-ul acesta reciproc prin care ajungem să găsim lucruri din ce în ce mai bune.

Provocarea la Română: prezentarea știrilor la microfon

Eu am inventat ”Jurnal de clasa I” și, în fiecare săptămână, avem un cuvânt cheie al zilei și tot ceea ce discutăm în ziua respectivă se așază în foaia de jurnal pe cuvântul ales. Spre exemplu, am avut de recapitulat propoziția. Am ales propoziția ca și cuvânt-cheie și copiii, împărțiți în grupe, au ales un cuvânt care să denumească o acțiune. Ce fac ei la școală? Și au găsit: citim, povestim, alergăm, ne jucăm și fiecare echipă a primit un nume, care era de fapt o acțiune. De ce? Pentru că propoziția nu există fără acțiune (la clasa a III-a o să-i spunem verb). Provocarea mea după discuţiile despre propoziţii, ca temă pentru acasă, a fost să găsească o știre pe care să o prezinte în propoziții frumoase. Și fiecare copil a venit la catedră cu un microfon și a prezentat o știre sau un Știați că…? dacă nu au apucat să vadă știrile sau nu au găsit ceva interesant. Și a fost super provocarea pentru că sunt înnebuniți să facă lucruri de genul acesta.

Pornind de la știri, tot ceea ce am construit apoi – scriere, matematică – am legat de ce am făcut în acea primă jumătate de oră. Aceasta este o predare integrată. Dar nu toată lumea o înțelege așa. Dacă nu am avut Matematica, Româna, Muzica și Dezvoltarea personală, în ordinea pe care o am în orar, înseamnă că nu am parcurs materia. Nu, pentru că eu dezvoltarea personală am integrat-o de la prima oră în partea de știri, în partea când am ascultat şi apreciat, în partea în care am primit informația și am discutat-o.

Relația elev-profesor cum ar trebui să fie?

Relația elev-profesor ar trebui să se bazeze foarte mult pe empatie. Noi avem tendința de a controla și de a corecta comportamente. Dacă pornim direct cu corectarea comportamentului, vom avea un rezultat de scurtă durată care ține o oră, o zi, dacă reușești să îi stăpânești cine știe cum. Și atunci propunerea mea este tot din ceea ce am învățat de la oamenii de bine care vor să schimbe lucrurile în învățământul românesc – SuperTeach, care vrea să implementeze în toată țara cursul de mentalitate deschisă în educație. Este un curs bazat pe un studiu făcut de vreo 50 de ani în Statele Unite, de catre Institutul Arbinger, cu rezultate remarcabile în urma implementării lui. Mentalitate deschisă în educație presupune tocmai schimbarea mentalității profesorului la catedră. În cursul acesta, chiar reușești să înțelegi că mentalitatea îți generează un comportament care te duce pe urmă la o corectare de lungă durată a ceea ce vrei să educi. Și eu am parcurs acest curs și am devenit și formator în Prahova, aștept startul de la  SuperTeach și cred că, dacă reușim să schimbăm mentalitatea, ca oamenii să aibă curaj la clasă, să-și găsească libertatea de a construi lecțiile cât să fie pe placul elevilor, să aibă un impact mai mare asupra lor, în sensul unui feedback atât pe cunoștințe, cât și pe comunicare, pe relaționare, mi se pare că acolo e punctul-cheie, acolo e câștigul.

Practica pedagogică, o necesitate pentru o schimbare pe termen lung

Sunt profesorii deschiși la schimbare? Au acest curaj pe care l-ați invocat mai devreme?

În fiecare școală, există cel puțin 3-4 profesori care sunt dispuși la asemenea schimbare. Cel puțin la mine, în școală, eu așa găsesc. Sunt și metodist la Inspectoratul Școlar și acest lucru presupune să merg să fac inspecții la examenele de grade didactice în teritoriu. Am mers în diferite școli, la diferite colege în Prahova, unde am întâlnit și oameni care fac și lucrurile altfel și care ar fi încântați să se simtă liberi să facă acest lucru. Majoritatea profesorilor au însă în minte faptul că trebuie să parcurgă materia din manual. Manualul este doar un instrument. Apelez și îl folosesc doar dacă mi-e mie necesar pentru a fixa cunoștințele prevăzute de programă pentru nivelul de studiu al anului respectiv. Treaba aceasta nu este încă foarte cunoscută și nu mulți au curaj să o depășească. Și ar trebui să se facă cunoscut.

Ce plus ați mai aduce dvs. în această schimbare?

Plusul pe care l-aș face pentru a exista o schimbare pe termen lung ar fi ca universitățile care pregătesc învățători și profesori să aloce mai multe ore de practică pentru cei care urmează să intre în sistemul de învățământ. La ei, nu se formează declick-ul acela pentru creativitate pentru că nu avut posibilitatea să vadă cum pot face lucrul acesta. Au foarte mare nevoie de practică, să vadă ce se întâmplă în mod concret într-o sală de clasă pentru a ști ce să facă atunci când vin la catedră. Am întâlnit învățătoare care nu au terminat Liceul pedagogic, au terminat facultatea pentru învățământ primar, care sunt foarte rigide și închistate în niște reguli pe care trebuie să le respecte. Cele care au făcut liceul pedagogic, unde au avut cel puțin o săptămână de practică pe semestru, se desfășoară cu totul altfel la clasă și prind mult mai repede secvențele acestea de înnoire și de schimbare și stârnesc mult mai multe idei. Deci, practica pedagogică în universitățile care pregătesc învățători și profesori ar trebui să fie cu o pondere mult mai mare.

Ceea ce spuneți ne trimite cu gândul la titularizare, la acea măsură cu note sub 5 care nu s-a mai aplicat…

Am fost la corectare la angajarea suplinitorilor necalificați. Erau persoane care aveau studii superioare, dar care nu fuseseră în sistem și nu știau. M-a apucat groaza când am întâlnit pe cineva care spunea că lectura conștientă la clasă se face în felul următor: ”Prima dată citesc eu, îi las pe ei să citească în șoaptă, pe urmă îi pun să citească de la coadă la cap…” ”Cum adică de la coadă la cap?” ”Păi, de la sfârșitul propoziției spre început.” ”Dvs. puteți? Mie mi se pare imposibil să citesc un text întreg de-a-ndoaselea… Nu-ți ies cuvintele, ies niște litere alambicate…” De asemenea, am întâlnit persoane care nu puteau da sinonime, care nu știau ce înseamnă Dativ, Genitiv, or, oamenii ăștia au pretenția să intre în sistem și să învețe copiii. Firește, în momentul în care ești pus în situația să îi dai acordul sau să nu i-l dai, ai alegerea de a nu da, ceea ce s-a și întâmplat în cazul meu. Dar nu știu câți trec riguros prin treaba asta….

De ce s-a ajuns aici ? De ce există deficitul acesta de profesori și cum ar trebui să intervină statul, Ministerul Educației?

Ani de zile, învățământul a fost cu o salarizare mizerabilă. Nu puteai să trăiești din salariul de învățător. O colegă îmi spunea, acum 2 ani, că avea 8 milioane. Păi, nu îi ajungea de navetă și de pâine, în condițiile în care mai ai și o casă în care există și un copil. Dacă salarizarea ar fi fost atractivă, poate că vârfurile din universități și din școlile de master nu s-ar fi dus către privat să lucreze și ar fi venit în învățământ. Or, cei care termină facultatea cu 9, cu 10 nu intră în învățământ, se duc în alte domenii.

”Nu trebuie să mai punem accent pe stocarea informației în memorie”

Și sistemul are o problemă. Liceenii, de pildă, se plâng de o programă încărcată, de lipsa practicii, de un sistem rigid. 

Are și sistemul o problemă. Dar nu stă neapărat în informație, ci în modul în care este livrată și cerută informația. Atâta vreme cât soliciți informația memorată, fără să fie înțeleasă și aplicată practic în viața de zi cu zi, firește că acea informație se stochează de săptămâna aceasta pe săptămâna viitoare și, peste două săptămâni, dacă întrebi ceva, la revedere, nu mai știe nimeni nimic. În condițiile în care avem toți acces la informație, nu trebuie să mai punem accent pe stocarea informației în memorie. Trebuie să facem informația pe înțeles și sunt de acord cu liceenii din acest punct de vedere. Dar profesorii nu sunt formați în sensul acesta, sunt foarte puțini cei care aplică în felul acesta…

Un exemplu de predare la clasa a IV-a: Ora de istorie

Pentru că ați vorbit de memorare, dvs. cum le predați Istoria elevilor de clasa a IV-a?

Din patru manuale de istorie, nu poți alege o cronologie care să semene și în care să înveți copiii în ordinea firească a lucrurilor. Eu m-am dus către copii cu povești și cu secvențe din filmulețe. De exemplu, pentru daci, am ales câteva secvențe din filmul lui Sergiu Nicolaescu. Pentru a înțelege ce a fost Grecia, am găsit pe Youtube tutoriale… Mai este un instrument foarte bun, la editura Edu, cu un CD cu hărți. Și venim cu materialul acesta vizual, aplicăm pe el o poveste cu ce s-a întâmplat la momentul respectiv. De asemenea, am aplicat un joc, Kahoot! Eu nu le cer copiilor să îmi povestească lecția, verificăm cunoștințele prin acest joc. Văzând că prima dată greșesc, solicită Kahootul și a doua oară. Am jucat de trei ori într-o zi. Și acum ei știu care sunt anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare, ai lui Mircea cel Bătrân, când a avut loc o anumită bătălie și cine s-a luptat. Din Kahoot, din joc și din faptul că le prezentasem niște imagini pe care am croșetat niște povești. Ține de modul în care livrezi informația. La un moment dat, le-am spus că eu nu mai am timp să fac Kahoot și le-am cerut să citească lecția și să aducă fiecare câte trei întrebări din lecție, cu răspunsurile corecte și cu trei variante de răspunsuri greșite pentru ca eu să le inserez în Kahoot. Am avut 36 de întrebări ori 3, de la fiecare, am selectat și mi-a ieșit un quiz de vreo 40 de întrebări (erau şi întrebări care se repetau). Au fost întrebări pe care le-au formulat ei. Eu nu i-am obligat să învețe lecția, ci doar să formuleze niște întrebări. Dar s-au dus cu interes să caute informații, să găsească niște întrebări bune prin care să îi pună în dificultate pe colegi și să câștige ei. Și în felul acesta s-au instruit unii pe alții, pentru că știau și cum să formuleze o întrebare și cum să livreze informații.

Și cumva au fost și profesori pentru o oră… Și ideea de echipă, elevi-profesor, lucruri făcute împreună…

Exact. Tocmai lucrul acesta – ”pune-te în locul meu” – îl obligă să gândească situațiile. Spre exemplu, un elev nu își făcea temele niciodată și, după ce l-am rugat să se pună în locul meu, a înțeles de ce trebuie să privească altfel tema pe care eu i-o dau. Ei știu că temele sunt pentru a exersa. Însă și aici apare o problemă: dacă dai o temă kilometrică și copilul nu poate să o ducă și i-ai terminat tot timpul liber… Copilul trebuie să aibă neapărat ceva timp în care să se plictisească. Pentru că atunci când se plictisește, îl stârnești să creeze ceva. Mă plictisesc, ce pot să fac? Hai să fac ceva, ce aș putea să fac? În general, primesc telefonul sau televizorul, dar poți să îl îndrumi să construiască ceva, să facă un desen altfel sau să ia o carte în care să găsească 10 cuvinte care încep cu litera X… Trebuie stârniți. În momentul în care le dai teme care îi stârnesc, nu le mai fac cu dezinteres și chiar caută ei să vină cu ceva în plus ca să te uimească. Sunt profesori care spun: Aveți două pagini din culegere, pagina 35 și pagina 36… Da, și? Cu ce rămâne copilul din pagina 35 și din pagina 36? Mai bine îi dai o problemă la Matematică și îl rogi să transpună conținutul acesteia în modelaj de plastilină sau să creeze un mic teatru, o mică scenetă. O va rezolva cu mai mult interes.

Foarte mult joc și non-formal la orele dvs…

Pornind de la boom-ul acesta de informație și de culoare și de imagine care există, acesta este modul în care ar trebui să educăm copiii, să îi dirijăm. Copiii au nevoie de dirijat, de niște limite în care să se încadreze singuri, fără să fie puși de cineva.

”Elevii mei nu învață pentru calificative”

Dar despre calificative ce părere aveți? Ar trebui eliminate?

Mie nu mi se pare că acel calificativ pe care eu îl dau la clasă este măsura lucrului pe care îl știe copilul. Eu cred că măsura implicării lui în ceea ce face la clasă se poate realiza la final de semestru, printr-o evaluare a întregii lui activități. A sta să îi pun cu obligativitate șapte calificative la Limba română… Mă credeți că eu, de un an de zile, uit să pun calificativele în catalog? Pentru că elevii mei nu învață pentru calificative, copiii mei învață pentru că îi motivez pe diferite situații, pe diferite competiții sau colaborări între ei, iar măsura învățării și a fericirii lor este modul în care reușesc să prezinte finalitatea unui lucru bun. Nu calificativul Foarte bine îl stârnește. Îl stârnește faptul că, în fiecare vineri, numărăm câte puncte am adunat și vedem care echipă a reușit să adune mai multe puncte și de ce. Și eu am acolo toate competențele de care am nevoie în săptămâna respectivă. Deci, nu am nevoie de calificative. Într-adevăr, o evaluare semestrială în care să remarci dacă au achizițiile necesare ar fi bună, nu neapărat calificativele acestea obligatorii.

Le-ați desființa?

Da. Dacă ar fi note, i-ar motiva altfel. ”Am greșit și eu un pic, dar tot <Foarte bine> am luat”. Nu e starea aceea de încordare pentru performanță. Ori fără calificative ori o notare pe anumite secvențe, pe anumite capitole. Spre exemplu, faci predarea adunării fără trecere peste ordin în concentrul 0-100. Câți dintre ei reușesc să facă adunări simple, să poată să afle o necunoscută și să poată să rezolve și o problemă? Pornind de la acești trei itemi, te gândești dacă au competențele necesare să le ducă la bun sfârșit. Dacă le au, atunci 10, au atins pragul, e OK. Dacă obții 9: unde mai ai de lucru? Mai ai de lucru acolo. Adică ar trebui avut cumva o măsură a ceea ce ar trebui completat, unde și ce ar mai trebui făcut.

Evaluările de la clasa a II-a și a IV-a. Le vedeți rostul?

Aceste evaluări ar avea rost dacă, per ansamblu, ai găsi ce să faci în urma lor. Ele nu au o interpretare, nu au un feedback… Nu știu dacă își au rostul. Și-ar avea rostul dacă ai vedea că, în competențele copilului, el nu le-a asimilat pe toate și atunci el nu poate să treacă în treaptă superioară. S-a discutat la acea dezbatere inițiată de minister despre o reașezare a ciclurilor de învățământ. Nu poți să accezi din ciclul inferior în superior decât dacă ai toate cunoștințele necesare. Odată ce ai trecut în clasa cealaltă vine avalanșa de informații a clasei respective, iar tu trebuie să stai pe loc pentru copilul respectiv și să îl înveți ce nu a învățat … Și este imposibil de parcurs.

De exemplu, la noi, în clasa I, este interzis să îl lași repetent. Este foarte urât cuvântul repetent. Eu aș folosi formularea de formare a competențelor de citit-scris. Copilul care nu cunoaște literele și trece în clasa a II-a, unde se aduc mai multe informații peste cele pe care le-ai format, trebuie să le asimileze și pe acelea și să și recupereze învățarea literelor. Îi este imposibil. Copilul acela e pierdut până mai departe. El nu va mai putea să ajungă top, în vârf pentru că nu mai are timpul să le asimileze, să le așeze pe înțelesul lui. Nu aș numi-o repetenție. În sistemul Montessori, au, de exemplu, un ciclu de la 6 la 9 ani. Competențele se formează între 6 și 8 ani, de la 8 ani la 9 ani deja se disting cei care nu le au și pot să le reia, să le parcurgă din nou. În acest timp, ceilalți le așează mai bine printr-o recapitulare temeinică, astfel încât trec mai departe cu performanță, dar vine din urmă și cel care, între timp, a reușit să și le așeze. Adică nu trece în etapa următoare fără să știe să scrie, să citească și să calculeze.

Ați susține așadar o regândire a sistemului? Cum ar trebui să fie?

Aș lua ca etalon clasa pregătitoare și clasa I. În clasa pregătitoare, învățăm să recunoaștem literele, învățăm să silabisim, învățăm să citim cuvinte simple. În clasa I, învățăm să scriem literele și citirea în completare, astfel încât să putem citi cuvintele cursiv și propoziții ușoare. Copilul care nu reușește să parcurgă aceste lucruri în cei doi ani să rămână să reparcurgă, dar nu sub formă de repetenție. Să aibă o marjă de ani, nu știu ce formă să îi dau… dar mi se pare că pentru el ar fi un câștig să poată să înțeleagă lucrurile acestea dacă nu le-a înțeles la timpul potrivit, să aibă șansa de a le reparcuge.

Dar cum ar putea fi formula aceasta de recuperare?

Nu știu cum am putea să facem, cum am putea să îi dăm o formă și să nu fie denumită repetenție, pentru că repetenția pune o etichetă și nu este în regulă. Pentru că sunt copii foarte buni, dar nu au avut atenția și concentrarea necesară în clasa I. Mă gândesc de foarte multă vreme la acest lucru, în ce modalitate ar putea să existe și cum am putea să-i dăm o formă pentru a da o șansă copilului. Sau să existe la clasa la care el accede, chiar dacă nu a avut toate competențele formate, un profesor de sprijin care să îl ajute. Or, profesorul de sprijin la noi are prea puţine ore. Am avut elevi cu autism, în condițiile în care în clasă erau 35 de copii, dar am reușit să-i alfabetizez, să îi fac să calculeze simplu. Profesorul de sprijin la acei elevi avea o oră pe săptămână. Credeți că o oră pe săptămână m-a ajutat? Nu. Astfel de copii au nevoie de un sprijin constant, în fiecare zi. Avem foarte mulți absolvenți de psihologie care ar putea să intre consilieri în școală, dar nu există posturi. Noi avem consilier în școală, are 20 de copii pe care să îi vadă la clase diferite. Păi, să se cloneze și nu poate să ajungă la toți, în aceeași zi.

Școala, locul în care copiii trebuie să vină cu drag

Sunteți optimistă că schimbarea se poate produce în educație?

Este un lucru care mi-a plăcut foarte mult la SuperTeach: ”Învățarea nu are loc între gura cuiva și urechea altcuiva, are loc între minți și inimi.” În momentul în care faci cu suflet și deschizi mintea cuiva, atunci se produce învățarea. La cursul de la Casa Corpului Didactic, care se numește ”Sistem de valori într-o școală prietenoasă”, vom căuta să găsim modele de bune practici și să facem schimb între noi cu aceste modele de bune practici. Pentru că ne vor îmbogăți și ne vor stârni creativitatea astfel încât să facem ca școala să fie pe placul copiilor.

Ce înseamnă o școală prietenoasă?

Școala prietenoasă este școala în care copilul vine de drag și își dorește să vină pentru a afla mai multe lucruri.

Dvs. cum îi faceți pe copii să vină cu drag la școală?

Prin jocurile pe care le tot inventez și le tot schimb. Cu Jurnalul, cu știrile pe care le-am făcut. În anii trecuți, copiii de clasa a III-a și a IV-a au avut un Jurnal al clasei, fiecare îl lua pe rând acasă, la prânz, și nota în el și trăsnăile, și glumele, dar și ce au învățat bun la școală astăzi. Acum, jocul de-a știrile, în care au venit să spună la microfon ce au aflat și pentru care au fost aplaudați… Faptul că lucrez în echipe și ei se ajută unul pe altul ca să câștige echipa. Unul dintre feedback-urile ajunse la mine a fost următorul: Doamna învățătoare, are febră și m-a rugat să îi dau Nurofen ca să nu lipsească azi de la școală.

Îi atrag și acele metode pe care le aduceți la clasă din sistemele alternative de educație?

Da, spre exemplu, avem niște șiraguri de mărgelușe. Dacă avem cinci mărgelușe, am forma numărul 5, dacă mai punem cinci mărgelușe se formează 10. Dacă completăm aceste șiruri de 5-5-5-5, se formează un pătrat, vizual, și aflăm pătratul numărului 5 care înseamnă 25 de mărgelușe. Dacă așezăm încă cinci pătrate în sus, aflăm cubul numărului 5, pentru că, poziționând efectiv mărgeluțele acelea, se formează un cub. Dar câte mărgelușe sunt? Păi câte am numărat… Și tot așa. Este un exemplu care vine din Montessori. Și sunt multe.

De asemenea, vreau să amintesc de un proiect “Detectiv în misiune literară” pe care l-am inițiat împreună cu alte două colege. Repovestim poveștile populare într-un limbaj accesibil copiilor “de azi” și îi provocăm să rezolve niște cerințe din toate ariile curriculare, care fac referire la conținutul poveștii. În martie, anul acesta, a fost a 5-a ediție, iar în proiect au participat elevi din mai multe judeţe din țară şi elevi de la școli din Torino și Bruxelles, una dintre ele fiind Școala Internațională NATO.

Foto: Irina Vasile

Citește și:

• Învățătoarea din Brașov care predă ”inteligența emoțională”. Oana Oana crede în schimbarea la firul ierbii și în educația cu ”dragoste pentru copii”
• Clasa de poveste a învățătoarei Gabriela Șerban. Copiii au fost actori în povestea lui Creangă și au învățat cu ajutorul ”pânilor”
• Școala altfel în fiecare zi. O oră la clasa învățătoarei Claudia Chiru: ”La școală venim cu bucurie!”
• Lecția unei învățătoare despre porecle, jigniri și insulte, la ora de Dezvoltare Personală. Ce au învățat copiii
• Claudia Badiu: ”Cred în puterea jocului și a inteligenței emoționale. Mi-aș dori ca barometrul bucuriei în clasa noastră să indice mereu cote înalte”