Un elev care repeta a treia oară clasa II-a, cu un retard de intelect, a reușit să termine ciclul primar și chiar clasa a VIII-a, susținut de învățătoare și de colegi. Cu multă muncă și îndrăgit de ceilalți elevi, copilul care nu vorbea, ”doar articula monosilabic” și nici nu știa să-și scrie prenumele, ”a prins curaj și a vorbit, cu greu, dar a vorbit”, iar învățătoarea nu are să uite ”niciodată cum i-au strălucit ochii când și-a scris prima dată numele”.
Este povestea relatată de o învățătoare care n-a lăsat copii repetenți niciodată, în 23 de ani, pentru că nu a văzut ”rezolvarea problemelor lor în a-i lăsa repetenți”.
”Atunci când te gândești să lași un copil repetent, trebuie să ai în vedere mai multe aspecte decât cel privitor la atingerea standardelor curriculare de performanță”, spune Diana Teleagă, profesor în învățământul primar, într-o postare pe Facebook, preluată inițial de parintiicerschimbare.ro.
Cât despre elevul său, învățătoarea mărturisește că nu l-a recuperat la nivel cognitiv, ”însă afectiv și la nivel relațional, da”: ”A ajuns până în clasa a VIII-a, nu pentru că ar fi știut ce trebuie să știe un elev de clasa a VIII-a, ci pentru că profesorii au observat ceva: colegii de lui de clasă nu l-ar fi abandonat niciodată.”
Postarea integrală a învățătoarei Diana Teleagă:
”Am fost tentată de-a lungul timpului să las repetenți. N-am lăsat niciodată în 23 de ani, pentru că nu am văzut rezolvarea problemelor lor în a-i lăsa repetenți.
La un moment dat, am primit în clasă pe unul care repeta clasa a II-a a treia oară. Depășea vârsta de școlarizare corespunzătoare clasei dacă-l mai lăsam și eu…
Copilul avea un retard de intelect evident. Te uitai la el și pricepeai că nu poate. Nu vorbea, doar articula monosilabic. Nu își scria nici prenumele, nu reușea să efectueze calcule până la 10 cu obiecte. Lucram cu el, față în față, în timpul orelor, când ceilalți lucrau independent. Lucram după ore cât rezista el. Beneficia de profesor de sprijin. Nici cu ajutorul acestuia, nu reușea să progreseze. Asta cu profesorul de sprijin era o mare victorie de-a mea la vremea aceea: n-am tăcut până nu ni s-a trimis 3 zile pe săptămână un profesor de sprijin. Rar vedeai vreunul prin școlile obișnuite pe atunci.
Ce munceam cu el cinci zile din săptămână se spulbera în vânt după cele două zile de la sfârșitul săptămânii. Pentru că tot scria cineva mai sus despre colaborarea cu familia și despre o educare a familiei, precizez că am discutat cu mama care, câteodată, era trează, spre deosebire de tata care era mereu sub influența băuturilor alcoolice. Prin urmare, i-am explicat mamei că ar fi bine să îl înscrie la o școală specială, pentru că acolo ar putea să învețe după puterile lui, că ar avea parte de o școală mai ușoară și că ar învăța chiar și o meserie, ceva să lucreze cu mâinile. Vizitasem de mai multe ori școala specială respectivă: aveau niște laboratoare pentru elevii de gimnaziu, că rămâneai cu gura căscată. La Dorohoi era. Și faptul că era la Dorohoi era o problemă, că ar fi trebuit să stea copilul la internat, deci să plece de acasă…
Așa că mama mi-a zis așa, în dulcili grai moldovinesc, graiul meu de suflet: „Dacî șî matali îl laș repetent, atunci eu îl țân acasî, sî dei mâncari la porci, sî li facî curat, sî m-agiuti la treabî. Eu de-acasî nu îl dau!”
Și-a rămas la mine în clasă până în clasa a IV-a. Și copiii l-au îndrăgit și l-au ajutat și l-au luat cu ei la joacă, iar el a prins curaj și a vorbit, cu greu, dar a vorbit. Și n-am să uit niciodată cum i-au strălucit ochii când și-a scris prima dată numele. Și a ajuns să zâmbească și să înțeleagă glumele. Ceilalți îl țineau mereu în mijlocul lor, pentru că era… luminos.
Niciodată nu l-am recuperat la nivel cognitiv, însă afectiv și la nivel relațional, da! A ajuns până în clasa a VIII-a, nu pentru că ar fi știut ce trebuie să știe un elev de clasa a VIII-a, ci pentru că profesorii au observat ceva: colegii de lui de clasă nu l-ar fi abandonat niciodată. În poza de final de gimnaziu, în mijlocul grupului, cel mai înalt și cu zâmbetul cel mai larg era el. Evident că nu a mai mers de atunci la școală, dar eu zic că i-a fost mai bine la școală cu copiii decât acasă cu porcii.
Ceea ce vreau să zic după povestea asta lungă e că, atunci când te gândești să lași un copil repetent, trebuie să ai în vedere mai multe aspecte decât cel privitor la atingerea standardelor curriculare de performanță. Și încă ceva. Sunt conștientă că de la acei copii care au fost colegii lui a învățat mult mai multe decât a învățat de la mine.”
Citește și:
- Ministrul Educației: ”Părinții presează extraordinar pe școlile bune. Avem clase cu 36-38 de elevi”
- Președintele Federației Părinților: ”Nu vom susține niciodată posibilitatea de a lăsa repetent un elev de clasa I”
- Ecaterina Andronescu revine: ”Poate vara îi vom chema pe elevii care nu ştiu să scrie şi să citească să recupereze”
