Iulia Măndășescu a parcurs pe jos 100 de kilometri în 7 zile pentru a îndeplini visul unei prietene. Raluca Ana Medeșan își dorea o școală de vară la Sâncel, în Alba, satul bunicilor ei, unde profesori pe care ea îi cunoștea să facă activități cu copiii și să îi învețe altfel, cu metode interactive, nonformale, în spații neconvenționale, în afara sălilor de clasă. Iulia a reușit să strângă banii și, alături de familia Anei, de oamenii din comunitate și de profesori voluntari veniți din țară, a dat viață unui proiect în care 100 de copii au avut parte de cinci zile de învățare, dar și multă distracție. Lecția cea mai valoroasă cu care Iulia a plecat de la Sâncel a fost aceea a comunității: ”Am găsit în Sâncel o comunitate de oameni extraordinari, o comunitate de oameni în care se vedea, se citea și se simțea bucuria pe care ei o au că sunt parte din acest vis”.
Iulia Măndășescu este profesor pentru învăţământul special la Şcoala Gimnazială Specială pentru Surzi nr. 1 din Bucureşti și profesor Merito 2018. Gestul ei de a merge pe jos 100 de km pe Via Transilvanica pentru a strânge banii necesari organizării Școlii de Vară Paulina a impresionat oamenii locului, care nu de puține ori au însoțit-o pe drum. Au primit-o în casele lor, au așezat-o la masă, așa cum au făcut și sătenii din Sâncel cu profesorii voluntari veniți să țină ateliere pentru copiii din sat.
Povestea școlii de vară de la Sâncel, care a stat sub semnul inimii galbene și al îndemnului ”Spread the love!”, ne este spusă de Iulia Măndășescu într-un interviu, în care am întrebat-o și despre provocările întâmpinate ca profesor în învățământul special. Am stat de vorbă cu Iulia în sala de clasă unde își așteaptă pe 13 septembrie cei 10 elevi de clasa a III-a, de care îi este foarte dor și cu care așteaptă să facă ”noi lucruri frumoase”.
SparkNews.ro: Cum ai cunoscut-o pe Ana?
Iulia Măndășescu: Pe Ana am cunoscut-o în urmă cu 4 ani, mi-a fost trainer la un curs de pedagogie digitală. Eu eram atunci într-o perioadă puțin grea din punct de vedere profesional, i-am povestit și, ea fiind o persoană extrem de veselă și care transmitea multă energie celor din jur, lucrurile s-au legat de la sine. Am devenit foarte bune prietene și am început să colaborăm chiar în zona de training pentru profesori. A fost cumva profesional, dar și uman.
Ați plănuit împreună proiectul Școala de Vară Paulina de la Sâncel?
Da, ea își dorea foarte mult această școală de vară. Cunoscând foarte mulți profesori implicați în educație, profesori cu metode inovative, își dorea foarte mult să îi aducă la Sâncel și să facă o școală de vară pentru copiii din sat, satul în care ea a copilărit și și-a petrecut vacanțele de vară. Am aprofundat discuția în perioada aceasta a pandemiei, când ne-am dat seama că este posibil ca o parte dintre copiii din mediul rural să nu aibă acces la educația online și atunci am început să discutăm un pic mai în amănunt, să operaționalizăm cumva acest concept.
Dar ea de ce a simțit la început nevoia organizării acestei școli de vară la Sâncel? Sunt probleme legate de educație, de accesul la educație?
Probleme legate de educație în Sâncel nu sunt, doar că ea credea foarte mult în învățarea și în afara spațiului școlar. Avea acest gând că un copil poate să învețe oriunde și de la oricine care este dornic să faciliteze acest proces. Nu a fost o nevoie foarte acută de educație, doar ca și oportunitate pentru copiii din zonă.
Am văzut copii mulți acolo. Au participat la activitățile școlii de vară 100…
Am început cu 68, erau doar elevii care învățau la școala din Sâncel. Cu cât ne-am apropiat mai mult de data începerii evenimentului, oamenii au aflat și au venit și copii din zonă, nu doar cei din Sâncel. Au venit copii din Mediaș, copii din Alba, copii din Sibiu. Copii care se aflau în vacanță la bunici la Sâncel sau care poate au aflat și au venit împreună cu părinții.
100 de km pentru un vis
Tu ai vrut să pui în practică un vis al Anei și pentru asta ai străbătut 100 de km pe Via Transilvanica.
M-am gândit la partea aceasta de fundraising pentru că, oricât de mult ți-ai dori să îndeplinești visul cuiva, dacă nu ai posibilități financiare, este destul de greu. Atunci m-am gândit să fac o campanie de fundraising, în care oamenii să doneze către școala noastră de vară de la Sâncel. Au mai fost două motive, în afară de acesta. Unul dintre ele a fost că am vrut să le dăm oamenilor posibilitatea să contribuie la îndeplinirea visului Anei. Chiar dacă nu pot fi fizic acolo și nu se pot implica în activitățile cu copiii, să poată să contribuie. Și un alt motiv a fost faptul că pe mine și pe Ana ne leagă o poveste legată de Via Transilvanica. Noi ne doream să facem în această vară acest traseu împreună, pentru că noi, împreună cu alți prieteni ai noștri din această bulă a educației, am și achiziționat o bornă pe Via Transilvanica, iar borna se află pe traseul pe care eu l-am făcut.
Am văzut că ai surprins locurile pe unde ai trecut, ai luat pulsul…
Este pentru prima dată când merg pe Via Transilvanica. Eu sunt pasionată de drumeții și de a petrece cât mai mult timp în natură, sunt legată de proiectul Via Transilvanica și mi se pare un proiect extraordinar pentru țara noastră. Cred că e foarte important ca noi să ne cunoaștem rădăcinile și să cunoaștem pitorescul acestei țări prin acest drum. Știam că oamenii vor fi atenți la traseul parcurs de mine, am încercat un pic să și documentez locurile prin care am trecut și ce am simțit eu.
Oamenii întâlniți pe traseu ce spuneau despre gestul tău?
Oamenii sunt impresionați în general de partea aceasta de umanitate pe care noi o arătăm și au fost foarte mulți localnici care, aflând că sunt pe acel drum și motivul pentru care sunt, ne-au deschis ușa, ne-au invitat la masă, ne-au dat apă. Câțiva dintre ei au făcut și o mică donație către acest proiect. Oamenii nu au rămas indiferenți la acest lucru făcut de mine și iată că, împreună cu 100 și ceva de oameni care au donat, visul nostru s-a înfăptuit.
Ai adunat o sumă considerabilă?
Am strâns suma de 10.000 de lei. Îmi propusesem 8.000 de lei…
Cu banii aceștia ați organizat întreaga școală de vară? Sau ați mai obținut și din alte surse?
Au mai fost niște donații. Am acoperit mare parte din materialele necesare pentru școală, am acoperit mesele profesorilor, cadourile pentru copii. Am avut foarte mult sprijin și din partea comunității de acolo. Ne-au pus la dispoziție spațiile de cazare, o parte dintre profesori s-au cazat la oamenii din sat, profesorii au venit și ei cu o parte din materialele necesare pentru activități. Practic, a fost o contribuție comună pentru a face acest proiect.
Câte zile a durat traseul?
7 zile.
La final ai spus că îți vine să plângi, dar ești și bucuroasă. A fost greu?
Au fost și zile dificile, au fost și zile mai ușoare. Cel mai dificil a fost că era foarte cald. Sigur, traseul nu este amenajat în totalitate, nu este o potecă bătută pe care se merge. Pe de altă parte, nu am întâlnit nici animale sălbatice, nici pericole. Este un traseu bine marcat, n-ai cum să te pierzi. Asta a fost una dintre fricile mele, că mă voi pierde, dar nu ai cum, sunt borne din kilometru în kilometru și marcaje pe copaci.
Nu ai avut permanent pe cineva alături?
În anumite zile au fost oameni care au venit și m-au însoțit pe traseu, l-am avut pe soțul care a mers cu mașina în localitatea de destinație și a făcut traseul invers. Adică, jumătate din traseu l-am parcurs singură, jumătate din traseu l-am parcurs cu el.
Școala de vară cu cine ai realizat-o? Citeam despre Team Mede. Cine este Team Mede?
Team Mede este în primul rând familia Ralucăi, fratele, cumnata și tatăl ei. Ei trăiesc în Târgu Mureș, la Sâncel este casa de vacanță și casa copilăriei familiei… Familia Ralucăi, foarte mulți prieteni apropiați de-ai ei, cei de la No’ Hai din Sibiu, Adriana Ciortea, o foarte bună prietenă a Ralucăi, care s-a implicat mai ales în partea de promovare. Șerban Suciu care ne-a ținut pagina de Facebook și a făcut promovare pentru proiectul nostru, un băiat extraordinar, acum student în anul I. Și foarte mulți profesori veniți din toate colțurile țării. Am avut profesori veniți de la Focșani, de la București, de la Alba, Pitești, deci oameni care au spart bariera geografică și s-au reunit pentru a îndeplini acest vis.
Ei s-au oferit voluntari?
Ei s-au oferit voluntari, nu am trimis niciun mail pentru invitații. Pur și simplu, au fost niște formulare făcute de Oana Moșoiu, distribuite pe Facebook, oamenii au intrat, au completat formularele, și-au arătat disponibilitatea fermă de a participa și așa ne-am coagulat ca echipă de proiect. Fiecare cu ce a putut să contribuie: facilitator de ateliere pentru copii, facilitator de ateliere pentru profesori, zona organizatorică, voluntariat, practic au încercat să acopere cât mai mult din nevoile care existau.
În căutarea inimii galbene
Activitățile s-au desfășurat în curtea casei sau la școala din sat?
Activitățile s-au desfășurat în curtea și în spațiile grădiniței. Școala din Sâncel a ars în urmă cu un an și jumătate, ea nu mai poate fi utilizată în acest moment. Copiii și profesorii din Sâncel s-au mutat la școala din Pănade, un sat aproape de Sâncel. Pentru că aveam nevoie de niște spații adecvate procesului educațional, s-a pus la dispoziție grădinița. Curtea grădiniței era foarte generoasă și au fost utilizate și spații neconvenționale. Străzile din Sâncel, de exemplu. Copiii au avut o provocare de tip Săcel Express, un fel de Asia Express, au avut provocări pe care le-au făcut pe la oameni prin sat. Fiecare localnic a fost disponibil să intre în jocul acesta…
În ce a constat jocul exact?
Copiii au avut de făcut mai multe provocări date de facilitatorii acestei activități. Trebuia să meargă la oamenii din sat și să îi ajute la treburile gospodăriei. Se filmau și trimiteau filmulețele facilitatorilor. Să meargă la oamenii din sat și să le spună o vorbă bună, pentru că acesta era unul dintre lucrurile pe care Ana Raluca le făcea față de noi și am vrut să legăm acest gând cu oamenii din sat: mergeau și le făceau oamenilor complimente. Au avut de găsit obiecte și ultima provocare a fost să găsească o inimă galbenă – inima galbenă fiind logo-ul școlii – pe care noi am ascuns-o pe undeva prin sat. Le-am făcut o hartă, iar misiunea lor era să aducă inima galbenă înapoi.
Dar de ce o inimă galbenă?
Raluca avea un pandativ în formă de inimă galbenă pe care îl purta cu foarte mare drag. În multe dintre pozele de pe Facebook ea apărea cu această inimă galbenă. Îi plăcea foarte mult culoarea galben și atunci nouă ni s-a părut că este un logo potrivit pentru ceea ce voiam să transmitem, pentru că este un proiect făcut din inimă și în care oamenii, dincolo de ceea ce au făcut concret, s-au conectat foarte autentic, din punct de vedere uman.
Lecția cea mai valoroasă cu care tu ai plecat de acolo?
Lecția cea mai valoroasă este lecția comunității, pentru că am găsit în Sâncel o comunitate de oameni extraordinari, o comunitate de oameni în care se vedea, se citea și se simțea bucuria pe care ei o au că sunt parte din acest vis. Este cea mai valoroasă lecție pentru că mi-am dat seama că orice ți-ai dori să faci, oricâtă bunăvoință ai avea, dacă nu ai oamenii potriviți cu care să faci acest lucru, nu vei reuși. Am plecat de acolo cu dorința de a ne reîntoarce anul viitor și să continuăm ce am început anul acesta, cu gândul că omul sfințește locul și că, într-adevăr, e nevoie de un sat întreg ca să educi un copil. Acolo, fiecare are un rol foarte bine trasat în educația copiilor. Și profesorii, și doamna directoare de la care am primit un sprijin extraordinar. Practic, doamna directoare a preluat organizarea din punct de vedere logistic a tot ce a însemnat cazări, mese, comenzi, liste cu copii… Oricare om se vedea clar că are un rol în dezvoltarea copilului. Și preotul, și educatoarea, și profesorii, absolut toți.
Învățarea nonformală
Pe copii cum i-a ajutat această școală de vară?
Cred că le-a deschis și lor un pic apetitul pentru începutul noului an școlar. Se vor întoarce la școală mult mai optimiști, mai veseli, mai energizați. A fost așa ca un boost de energie înainte de începerea anului școlar, de fapt, acesta este și motivul pentru care am făcut școala la final de august. Cred că au descoperit și alte metode prin care se pot învăța lucrurile, au învățat că poți să combini foarte ușor zona aceasta de educație nonformală, educație media, social media cu zona de tradiții ale locului – pentru că am avut și un atelier de tradiții. Sper și îmi doresc și am să fac acest lucru: elevii de liceu care au fost anul acesta participanți la ateliere să fie anul viitor facilitatori pentru cei mici, ca să existe acest mod că povestea continuă și că lucrurile merg mai departe prin fiecare dintre noi. Ei își doresc să facă acest lucru și anul acesta, la un atelier, i-au ajutat pe cei mici să realizeze niște păpuși, îmbrăcate tradițional.
Vei continua așadar în mod cert anul viitor…
Voi continua sigur ediția a doua, va fi tot în Sâncel și îmi doresc ca acest concept de școală de vară să devină un reper pe care oamenii și din alte comunități să îl îmbrățișeze și să îl ducă la ei acasă. Cred că avem nevoie cu toții în sistemul de educație să înțelegem că educația nu se face doar la școală, educația nu se face doar în timpul anului școlar, educația nu se face doar de la profesor la elev, educație însemnă ca fiecare membru din comunitate să se poate implica. Cred că este nevoie ca școli de vară să tot apară și să se tot întâmple acolo unde este cazul.
Cu cine vei face ediția a doua?
Sunt profesorii care au fost și anul acesta și care chiar mi-au atras atenția să nu cumva să nu îi chem și anul viitor. Sper să se mai alăture și alți profesori care au văzut acum ce se întâmplă și care pot contribui. Și foarte mult îmi doresc să se implice în continuare profesorii din zona Sâncel, din zona Alba, din zona Blaj. Poți tu ca ONG să mergi să faci, poți tu ca profesor din alt oraș să mergi să faci, dar învățarea autentică și pe termen lung se petrece în momentul în care oamenii de acolo sunt implicați activ și sunt parte reală din acel demers.
Copiii ți-au spus că și-ar dori la școală ceva din ce ați făcut voi cu ei? Să fie dus cumva acest nonformal și în sala de clasă?
Nu doar copiii din Sâncel, toți copiii își doresc ca metodele de învățare de la clasă să fie cât mai diversificate, cât mai distractive. Eu sunt adepta metodelor nonformale integrate la clasă, dar sunt și adepta unei pedagogii tradiționale, în care învățarea trebuie să se producă și în mod tradițional, cu pixul, foaia, cartea. Cred că ele pot fi îmbinate foarte bine și sunt convinsă că ei au mai avut parte de astfel de metode, nu a fost prima dată, iar profesorii de acolo, care au participat la ateliere, cu siguranță își vor lua bune practici, le vor personaliza în funcție de cum vor avea nevoie.
Profesor într-o școală specială
Tu predai unor copii speciali. Cum te-ai descurcat cu ei în școala online, pentru că tot vorbeai despre asta? Cu unii dintre ei bănuiesc că folosești limbajul semnelor.
Cu majoritatea. M-am descurcat foarte greu. Învățământul online nu este adaptat pentru copiii cu dizabilități. A fost mult mai greu decât la copiii tipici, a necesitat mult mai multă pregătire din partea mea, mult mai multă atenție pentru fiecare copil în parte. Eu nu puteam să lucrez frontal cu toată clasa, cu toți cei 10 copii pe care îi am în clasă. A trebuit să îi împart pe grupe, să fac lecții individuale… A necesitat mult mai mult efort de care nu îmi pare rău nicio clipă, dar îmi pare rău că elevii nu au asimilat la adevăratul lor potențial. Un copil cu deficiențe, cu cerințe educaționale speciale are nevoie de un adult care să îi fie suport în momentul în care învață. Faptul că am avut tehnică – copiii au avut tablete, în școală au fost asigurate toate condițiile pentru buna desfășurare a lecțiilor online – din punct de vedere al conținutului, din păcate, s-au pierdut foarte multe cunoștințe. A fost foarte greu să le recuperăm când ei s-au întors la școală, în februarie. Plus că și emoțional a fost dificil pentru ei să nu vină la școală, să nu fie cu colegii lor, să nu facă activitățile cu care ei erau obișnuiți. Asta cred eu că se va simți în timp. Și dacă nu suntem foarte atenți ce le oferim acum, când începe școala, cred că vor fi lucruri care nu se vor mai putea recupera.
Decizia este că în școlile speciale se va învăța fizic.
Mă bucur foarte mult, pentru că anul trecut nu s-a întâmplat asta. Învățământul special a fost considerat parte din învățământul preuniversitar și autoritățile nu s-au aplecat asupra acestui lucru.
Elevii tăi în ce clasă sunt?
Elevii mei trec în clasa a III-a. Elevii mei abia așteaptă să ne întoarcem la școală, eu abia aștept ca ei să se întoarcă la școală. Mi-este foarte dor de ei și sper să pot să fac și anul acesta la fel de multe lucruri frumoase câte am făcut și până acum. Ce îmi doresc cel mai mult este să îi văd pe ei autonomi și să văd că ce le predau eu la școală îi ajută dincolo de zidurile acestei instituții.
Ne poți spune pe scurt ce faci tu, ca profesor de învățământ special, la clasă?
Sunt ca un învățător, predau toate disciplinele din planul cadru pentru clasa a III-a, comunicare, matematică, cunoașterea mediului, limba engleză, dar cu metode specifice, cu plan de intervenție personalizat pentru fiecare elev în parte, cu urmărirea reală a progreselor fiecăruia, cu asigurarea orelor de recuperare sau de terapie dacă are copilul nevoie. În școala noastră, elevii au parte de un parcurs educațional complet, de la consilierea familiei la predarea cu metode specifice nevoilor lor, utilizarea limbajului mimico-gestual, tehnici de audiologie, până și de reglarea protezelor auditive ne ocupăm.
Predai și la alte clase din școală?
Din păcate, nu avem suficienți profesori în școală și suntem nevoiți să mai luăm ore și la alte clase. Eu am avut ore de matematică la clasa a V-a, unde mi-a fost foarte greu. Am norocul că o am pe mama mea profesor de matematică la o școală de masă și m-a îndrumat pas cu pas, metodic și din punct de vedere al specialității ce am de făcut. Mi-a fost un fel de mentor și am reușit să ajung și cu copiii de clasa a V-a la un nivel cognitiv destul de bun pentru vârsta lor și pentru deficiența pe care o au.
”Te simți de cele mai multe ori singur”
Cea mai grea încercare care este în învățământul special?
Cea mai grea încercare este că te simți de cele mai multe ori singur. Te simți de cele mai multe ori abandonat. Nu primim foarte mult sprijin din partea autorităților, sunt foarte multe probleme administrative pe care noi nu ne pricepem să le rezolvăm. Noi suntem profesori, nu ne-a învățat nimeni cum să facem mentenanța la centrală sau la hidranți. Cu toate acestea, lucrurile administrative ne revin tot nouă. Foarte rar primăria trimite niște oameni care să ne susțină și cea mai mai mare provocare a noastră este că, indiferent ce am depista noi că nu funcționează, nu ne sare absolut nimeni în ajutor. După 12 ani de învățământ special, mă simt foarte singură din punctul de vedere al sprijinului primit din partea autorităților și al celor cu care ar trebui să colaborăm. Pe de altă parte, sunt foarte mulți oameni din societatea civilă, oameni de bine care ne mai întind mâini de ajutor și ne sprijină pe unde pot. Trebuie să înțelegem că școala este a tuturor, este școala comunității și fiecare dintre noi trebuie să ne implicăm pentru ca lucrurile să funcționeze cum trebuie.
Vorbeai mai devreme despre lucrurile frumoase pe care le-ai făcut cu elevii tăi. Ce fel de activități faceți în afara orelor, să zicem, extracurricular?
Din păcate, anul acesta pandemic ne-a limitat destul de mult opțiunile în acest sens, pentru că nu am mai avut voie să facem activități în alte spații decât sala de clasă. Am început timid mai pe finalul anului școlar cu lecții la muzeu. Andreea Petcu este cea care ne facilitează intrările la muzeu și care creează un fel de lecții interactive pentru copii acolo. Am fost la Muzeul Cărților Vechi și al Hărților, probabil anul acesta vom merge și la alte muzee. Un fel de pedagogie muzeală. Eu încerc foarte mult să îi scot pe copii din sala de clasă și să îi duc în locuri în care învățarea se întâmplă real. De exemplu, când predau mijloacele de transport în comun, am partea de transmitere a cunoștințelor în sala de clasă, dar mergem prin cartier și identificăm mijloacele de transport în comun și traseele pe care acestea le au. Copiii de vârstă mică și mai ales copiii cu dizabilități învață mult mai ușor din lucruri practice, care sunt bineînțeles fixate și de cunoștințe teoretice. Atunci permanent mă gândesc ce am de predat și cum pot să îmi fac lecția. Cunoașterea mediului am făcut-o foarte mult în curte ca să poată să facă mai ușor transferul de cunoștințe dintre teorie și practică. Excursii la Ferma Animalelor, la Grădina Zoologică… cât de mult se poate.
Dacă ai vrea, te-ar interesa, ai putea trece la învățământul de masă?
Aș putea, dar nu aș vrea. Eu cred că este nevoie de mine aici, pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac și pentru că simt eu că acesta este rostul meu, aici, în această școală, cel puțin în această etapă de viață în care sunt. Poate pe viitor, nu știu… dar acum nu. Aici mă simt cel mai bine cu copiii. Ei au nevoie de mine, de noi, de colegele mele.
”Schimbarea poate să vină și de la profesori”
Tu ești profesor Merito. Sunteți o comunitate închegată, faceți multe activități împreună, aveți și o școală de vară. Cu ce ajută această comunitate școala românească?
Voi răspunde doar din punctul meu de vedere. Pe mine m-a ajutat pentru că mi-a dat un pic de notorietate și oamenii au început să fie un pic curioși ce face un profesor de învățământ special, cum este o școală specială și cum sunt acești copii. Ceea ce a fost foarte bine pentru că s-a făcut un pic de conștientizare în această zonă. Comunitatea Merito este un spațiu în care eu mă simt foarte bine pentru că sunt profesori cu care vorbesc aceeași limbă, limba valorilor în educație și limba lucrurilor temeinice și bine făcute. Noi venim din diferite colțuri ale țării, predăm materii diferite, poate că altfel nu ne-am fi întâlnit pe nicăieri. Ce a făcut această comunitate a fost să pună împreună profesori valoroși. Eu cred foarte mult în puterea umanității și a relațiilor dintre noi și e foarte bine când știi că cineva este acolo sprijin pentru tine. Ne putem sprijini, ne putem sfătui, putem să găsim soluții împreună, ori la probleme mari din sistem, ori la problemele noastre, ale fiecăruia.
Dar aceste soluții, bunele practici le duceți și în afara comunității?
Am început să ducem. Am făcut webinarii, eu am făcut un atelier pentru profesorii care lucrează cu copiii cu dizabilități. Am ținut cursul timp de un an de zile. În fiecare 15 ale lunii eu mă întâlneam cu profesori care voiau să afle informații. Încercăm să transmitem mai departe către oameni pentru ca oamenii, la rândul lor, să transmită și mai departe. Practic, să fim acea masă critică de oameni care pot schimba lucrurile în bine. Eu cred foarte mult că schimbarea poate să vină și de la profesori. Eu cred și în relația aceasta dintre profesor și elevi… Profesorii au nevoie puțin și de confirmări, că ceea ce fac ei este foarte bine și trebuie să continue. De aceea avem nevoie de aceste comunități în care noi să simțim că ne avem unii pe ceilalți. Poate de multe ori profesorii nu găsesc neapărat în școala lor niște oameni cu care simt că pot să schimbe lucrurile, dar iată că a fost această oportunitate din perioada pandemică în care ne-am reunit cu ajutorul internetului, al tehnologiei. Cred că și comunitatea Merito a contribuit destul de activ la această schimbare în mindset-ul profesorilor, în ceea ce ei își doreau să facă.
Schimbarea aceasta ce presupune, din punctul tău de vedere?
Schimbarea presupune să îți îmbunătățești metodele de predare, să iei niște bune practici pe care să le personalizezi și să le duci mai departe, să te simți un profesor activ – trebuie să fii un profesor activ în sistem, nu doar să vii, să îți predai materia și să pleci – să te apleci un pic mai mult asupra nevoilor copiilor.
Acestea sunt minusuri mari în școala românească?
N-aș ști să răspund la această întrebare pentru că eu nu cunosc tot sistemul de educație, știu din ce am interacționat eu. Cred că la un moment dat începi să te simți foarte singur, tu ca profesor, și să te simți copleșit. Și de știrile care apar, și de problemele legate de finanțarea școlilor, și de toată această dinamică dintre asociațiile de părinți, dintre elevi… Cred că, la un moment dat, lucrurile încep să fie deranjante și să nu te mai simți nici tu foarte confortabil în rolul pe care îl ai în viața copiilor și să te retragi așa un pic. Însă eu am speranța că profesorii își vor recăpăta locul în această societate și vor ajunge să fie prețuiți și valorizați pentru munca pe care o depun.
Dar cine nu îi prețuiește?
Mă uit și eu pe la știrile care apar, mă uit pe la toate aceste griji care sunt pentru sistemul de educație, mă uit și la rata de abandon școlar, mă uit și la rata de analfabetism funcțional, mă uit și la rezultatele de la titularizare… Nu ai cum să nu te lași afectat de aceste lucruri fiind acolo, parte din școala românească.
Aminteai de rezultatele de la titularizare. Cum ar trebui motivați absolvenții de facultate să vină către catedră?
Meseria de profesor în acest moment nu este o meserie atractivă pentru un tânăr absolvent. Aici cred că este și rolul societății, al nostru, al tuturor să încercăm să credităm un pic această meserie ca să îi atragem pe cei mai buni să vină în școli, să își dorească să devină profesori. Cu siguranță, este și partea de motivație financiară, dar este și partea de cum motivezi un profesor să vină într-un sistem, un sistem care nu e foarte prietenos. Vorbim de la această birocrație excesivă care există, școli care nu sunt dotate corespunzător și până la faptul că poate nu găsești sprijin din partea celorlalți. E o situație pe care trebuie să o prioritizăm. Să facem meseria de profesor cât mai atractivă. Comunitatea Merito asta încearcă: încearcă să crediteze acești profesori buni, să iasă din școlile în care ei activează și să arate că se poate și așa. Eu eram un profesor bun și înainte să fiu profesor Merito și cu siguranță am devenit un profesor Merito pentru că am fost un profesor bun. Dar pe mine nu mă cunoștea nimeni, nimeni nu știa ce fac eu aici. Poate acum vor fi oameni care se vor uita și se lasă și ei inspirați să încerce.
”Nu aș mai pleca de aici…”
Dar pe tine ce te-a făcut să vii în învățământ?
Am venit în învățământ în momentul în care am terminat facultatea pentru că o foarte bună prietenă de-a mea, mi-era colegă la master în momentul acela, era profesor în această școală și m-a fascinat felul în care ea vorbea despre copii și despre ce era aici, de bucuria și satisfacția pe care ea o avea fiind profesorul acestor copii. M-a cuprins bucuria pe care ea o inspira și am zis să încerc și eu să văd dacă pot. Am venit, m-am titularizat, am văzut că e foarte greu… Primul an a fost îngrozitor de greu, am trăit și am simțit exact ce am spus mai devreme: singurătate, faptul că nu aveam cu cine să mă consult, faptul că nu aveam dotări, îmi doream să fac foarte multe lucruri, dar nu aveam cu ce, și un an de zile mi-a fost foarte greu. M-am gândit foarte serios dacă să rămân aici, salariul nu era nici el foarte bun, era destul de mic, practic nu aveam satisfacții, dar am zis să mai încerc. Copiii m-au făcut să îmi doresc în continuare. E molipsitor să lucrezi cu copiii, să le vezi potențialul, să le vezi zâmbetul și să îți transmită energie. Pe mine copiii mă încarcă foarte mult oricum și datorită lor am zis să îmi mai dau o șasă. Și iată că nu am greșit când am decis să îmi mai dau o șansă. Acum nu aș mai pleca.
Am văzut relația ta cu copiii, una de încredere, atunci când am venit la cafea. V-au mai făcut copiii cafea?
Au continuat cu cafeaua, bineînțeles, dar au făcut și alte lucruri. În fiecare joi au gătit, ne-au făcut de la mămăliguță cu brânză la burgeri cu cartofi prăjiți, hot dog… Ei au mers și într-un soi de practică la un restaurant din București, au văzut ce înseamnă să lucrezi într-o bucătărie adevărată. Din banii strânși, au cumpărat și o plită electrică, niște ustensile de bucătărie, au mai dotat un pic și bucătăria și sperăm să continuăm și anul acesta. Vor fi clasa a X-a și vor continua să aibă aceste ore de pre-profesionalizare. Până în clasa a X-a sunt aici, apoi ne despărțim de ei.
Țineți legătura cu foștii elevi? Au reușit după ce au terminat aici școala?
O parte da, o parte nu. Foștii mei elevi din prima generație intră în clasa a XII-a anul acesta și am foarte multe emoții pentru ceea ce va fi după ce ei vor termina. Cei mai mulți dintre ei și-au continuat studiile la liceu sau școală profesională, dar acum vine cumva testul final și anume integrarea pe piața muncii. Au învățat 12 ani și acum să vedem dacă ce au învățat ei poate fi pus în practică, dacă există loc și pentru ei de a pune în practică ce au învățat. Sunt niște adolescenți frumoși, prietenoși, mi-e foarte drag când vorbesc cu ei. Avem și reversul, și copii care au absolvit acum foarte mulți ani și care nu au reușit să se integreze pe piața muncii. Sunt și copii care au reușit. Din păcate, societatea românească nu oferă foarte multe șanse de integrare oamenilor cu dizabilități și ăsta este un fapt real.
Amintirea cea mai frumoasă cu care rămâi de la Sâncel. Ca să încheiem cu Școala de Vară Paulina.
Sunt atâtea amintiri frumoase și mi s-au întipărit așa în suflet… Cea mai frumoasă amintire este faptul că am reușit să aduc acolo oameni pe care i-am conectat și care au plecat mai bogați sufletește. Cel mai frumos este că, deși s-a terminat, noi parcă ne-am lăsat o parte din suflet acolo și îmi doresc foarte mult ca anul viitor să fim mai mulți, mai buni și să continuăm lucrurile pe care le-am început anul acesta.
Sursa foto: Facebook/ Iulia Măndășescu și Facebook/ Scoala de Vara Paulina
Citește și:
- O poveste de 13 ani: Ioana și Adi le oferă copiilor din Firiza o a doua casă și șansa de a urma un drum dincolo de pădurea care îi desparte de oraș
- Bucuria copiilor care au văzut pentru prima dată marea. Învățătoarea le-a îndeplinit un vis și i-a dus trei zile în excursie la Constanța FOTO