Cred în două șanse de regenerare pe care le are in nuce sistemul de învățământ românesc: copilul și profesorul. Refuz să răspund întrebării care se dorește proiectată în retoric (asemenea unei muște pe parbriz), repetată cu obstinație ”și ce crezi c-o să se schimbe?”. Ei și cei ca ei nu vor schimba nimic.
Ne place sau nu, școala românească de performanță, atâta cât a mai rămas din ea, se face pe osatura vechii școli, de dinainte de 89. Cu oameni care încă vor mai fi, pentru măcar câțiva ani, pe aici. Desigur, sunt la catedră și tineri de valoare, îi cunosc pe mulți dintre ei, devotați profesiei și copiilor, dar, din păcate, puternic îngrădiți de circumstanțe absurde cărora nu li se pot sustrage.
Învățământul, ca și justiția, nu a scăpat de ravagiile politicului. Eroziunea a început imediat după Revoluție, iar turbulențele cărora trebuie să le facă față școala românească sunt mai intense ca niciodată. Scara de valori nu doar că a fost răsturnată, dar i s-au tăiat, una câte una, mai toate treptele. Învățământul nu poate fi prins într-o comodă formulă standardizată de manifestare. E proteic. Adaptarea e obligatoriu să se facă din mers.
Tuturor celor care sunt la catedră din vocație, nu dintr-o mulțime de alte considerente, le spun că resuscitarea o putem face doar noi. Singuri. Pentru că e în puterea noastră să ne detașăm de stupiditatea și artificialitatea manualelor pline de erori. Pentru că avem bibliotecile și lumea virtuală de partea noastră. Pentru că putem ieși din tipare aberante, dintre hârtii lipsite de valoare și, mai ales, din noi înșine. Asta cred că le lipsește învățătorilor (dați-mi voie, doamnelor și domnilor colegi, să vă numesc în continuare, cu toată condescendența, așa!), profesorilor, directorilor de școli etc. Un singur lucru alimentează această forță a ieșirii din sine: știința de carte. Profesionalismul, adică. Sau, vorba unei vechi colege întru ale învățământului, ”școala făcută la vremea ei”, nu dosarul colorat, nu minciunile puse în cartoane cu chenar ministerial…
Copiii și adolescenții învață tot timpul de la noi, sunt momente în care ne dăm seama cât de mult a contat pentru ei modelul nostru, nu doar cel educațional, ci, înainte de toate, cel uman. Cu asta pleacă în lume: cu câte ceva din noi. Dacă aveți ce să le dăruiți din dumneavoastră, dacă îndurați să vă împărțiți în fiecare zi în bucățele, dacă vă e drag să-i scoateți dintre note, calificative, lucrări, simulări, teste, litere, cifre, culegeri, manuale, teme etc și să-i duceți la plimbare prin viață, puteți fi fericiți.
Cel mai mare privilegiu al acestei profesii este că se exercită numai în mijlocul copilăriei și al tinereții. Faceți școala după chipul și asemănarea voastră, după ochii copiilor și sigur veți schimba ceva. Fiți dintre cei aleși! În zilele cele mai grele, câteva minute dintr-o oră, mă duc în spatele clasei și privesc catedra. Încerc să mă văd cu ochii lor. Apoi, mă-ntorc la tablă și mă (re) citesc în fiecare privire. E cea mai grea parte din viața mea de profesor. Dar n-aș schimba-o pentru nimic în lume! La mulți ani, doamnelor și domnilor colegi de pretutindeni! Reverență în fața memoriei profesorilor și învățătorilor noștri, știuți și neștiuți, care ne-au învățat în fiecare zi că dacă vrei să fii ”om întreg atâtea sunt necesare!” (Geo Bogza).
Adriana Bogatu este profesor de Limba și literatura română la Colegiul Național ”Nicolae Bălcescu” din Brăila.
