Învățare cu provocări și cărți vii. Mirela Spiță: Îmi doresc mereu să aduc ceva nou care să îi facă pe copii să spună: „Abia aștept să ajung mâine la școală”

Copiii învață la matematică palpabil, prin manipularea unor obiecte, precum castanele. Mai târziu, exersează metoda figurativă cu hârtie igienică. La lecția despre Univers, au fost la Observatorul Astronomic și au avut parte de o lecție nonformală, altceva decât lecția clasică. Citesc mult și realizează filmulețe cu personaje în Scratch. Învață despre virtuți, fac experimente și au tot timpul ușa deschisă pentru musafiri. Aceștia sunt „cărți vii” – părinți și oameni din diverse domenii de la care ei învață. Nu au teme, ei se antrenează, iar când intervine rutina, experimentează ceva nou. Așa se întâmplă lucrurile în clasa învățătoarei Mirela Spiță, care clădește tot procesul de predare pe crearea de contexte provocatoare de învățare, din care nu lipsește dezvoltarea zonei de confort. „Starea de bine conduce înspre achiziția academică”, spune învățătoarea.

Mirela Spiță (foto) este învățătoare la Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” din Bacău și profesor Merito 2020. Elevii săi sunt în clasa I și fac parte din „Clasa Viitorului”, nume ales de mai multe generații pentru că asta face: îi pregătește pe copii pentru viitor și își dorește ca cei mici să conștientizeze acest lucru. „Avem nevoie de tehnologie pentru viitor, avem nevoie de STEM pentru viitor, avem nevoie de caracter pentru viitor. Toate acestea le construim împreună, conștient”, explică învățătoarea.

Lecțiile în „Clasa Viitorului” sunt o permanentă provocare, pentru că învățătoarea vrea să le păstreze entuziasmul copiilor de a veni la școală. De aceea, predarea și învățarea sunt așezate în „contexte provocatoare de învățare”.

„John Hattie are o cercetare despre profesorul expert și listează câteva dintre calitățile lui. Ierarhizate, ar fi: transformarea învățării de bază în învățare profundă, testarea ipotezelor și crearea unor contexte provocatoare de învățare. De aici, ideea de a aduce ceva nou și de a nu-l pierde pe micul curios care intră în școală atât de entuziasmat și care, la final, poate ieși un mare plictisit. Este șansa mea ca, în cei cinci ani de școală, să-i fac elevului viața frumoasă, să-i stârnesc curiozitatea științifică și să aduc proiecte care să îl facă să spună: <Abia aștept să ajung mâine la școală.> De aceea, am ales să gândesc pentru ei contextele provocatoare de învățare. Îmi doresc mereu să fie ceva provocator, să fie ceva nou. Nu reușesc de fiecare dată, dar mă străduiesc”, declară învățătoarea.

Surprizele, sursă de învățare

Temele în clasa Mirelei Spiță sunt „antrenamente”. „Tema banală îi plictisește pe copii”, consideră învățătoarea, dar dacă au un proiect comun sau dacă folosesc aplicațiile digitale, atunci ei nu le mai simt ca teme: „De altfel, nici nu avem cuvântul <teme>;  în limbajul nostru folosim <antrenament> – noi ne antrenăm. Facem antrenamente ca să ne formăm sinapse. În momentul în care intri într-o rutină, devine plictisitor pentru copii. Atunci vin cu un alt tip de antrenament. Acesta poate fi un context provocator de învățare: faptul că le propun o aplicație nouă pe care să exerseze, faptul că antrenamentul este făcut în colaborare cu un alt elev îi atrage nu doar prin formă, ci și prin conținut. Uneori le propun să vină la școală cu antrenamente surpriză.”

Surprizele sunt un mod de învățare în „Clasa Viitorului”. La început, învățătoarea era cea care le făcea surprize copiilor, în fiecare zi. Dacă se întâmpla ca în unele zile să uite, lua o piatră de pe stradă și îi întreba pe copii: ”Știți câți ani are piatra aceasta?” De aici, pornea o întreagă lecție, un conținut menit să îi acapareze și să îi facă să participe cu interes la ore.

Apoi, au început și copiii să-i facă surprize învățătoarei: „A venit, la un moment dat, un copil. <Am o mare surpriză pentru tine, să nu te sperii!> Și scoate un tub de hârtie igienică și îmi spune: <Asta este o gaură neagră.> Ce curriculum am pornit de la tubul lui! Ce este o stea?, Ce înseamnă explozia unei stele?, Ce este gaura neagră?, Ce este procesul de spaghetificare? au fost doar câteva dintre întrebările la care elevii au găsit răspuns.”

Copiii au aflat, cu o altă ocazie, despre câmpurile semantice, plecând de la surpriza unei fetițe. Ea a scris numele unor legume cu literele învățate, iar ceea ce a făcut – le-a explicat învățătoarea – este un câmp semantic. Impresionată, a doua zi, o altă fetiță a venit și ea cu surpriza ei: ”<Am un dial>… <Ce deal ai tu?> Un băiat atent intervine și spune: <Știu ce vrea să zică. Are un câmp semantic!> Știa el că este ceva cu formele de relief… Ei, acestea sunt contextele provocatoare de învățare. Elevii pregătesc surprize prin care exersează conținuturile, prin care își dezvoltă zona de confort – pentru că vin cu surprize variate. Elevii se întreabă: Cum oare să fac o surpriză și mai… surpriză? Posibil să vă întrebați: E acesta un context provocator de învățare? Răspunsul prompt este: Da.”

Cărți vii, „răsfoite” de copii

Educația nonformală îi oferă învățătoarei multiple contexte provocatoare de învățare. De exemplu, predarea conținuturilor din programa școlară într-un mediu nonformal. Când copiii au învățat despre Univers, Mirela Spiță i-a dus la Observatorul Astronomic; și nu o dată, ci zile la rând, iar lecția în afara școlii le-a plăcut atât de mult încât mereu o întreabă când mai merg acolo.

În sala de clasă, copiii îl au pe Clavic (un schelet din plastic) și cu ajutorul lui învață despre corpul uman. Practic, atingând, observând, află informații despre sistemul osos și sistemul muscular, însă totul devine și mai interesant atunci când pot răsfoi „cărțile vii”.

„Cărțile vii” sunt specialiști din diferite domenii, ONG-iști, stakeholderi, oameni pe care Mirela Spiță îi aduce în sala de clasă pentru că își dorește ca cei mici să conștientizeze că pot învăța orice de la oricine, oricând.

Despre corpul uman au învățat și de la cele două asistente medicale care au fost recent, alături de ei, la ora de Matematică și explorarea mediului. Însă ei învață și de la părinți, fiind a treia generație cu care învățătoarea derulează proiectul „Părinții, cărți vii”.

„Părinții vin și dau mai departe copiilor din ceea ce sunt și știu ei. Sunt părinți care spun: <Nu mă pricep. Sunt contabilă, nu știu ce să fac, pot să aduc pe cineva?> Și uite așa tot vin musafiri la noi în clasă. Părinții aduc pe cineva, îi invită în clasă. De regulă, vinerea este zi deschisă pentru proiect, avem câte o activitate deosebită astfel încât să învățăm de la oricine orice este pe interesul elevilor”, precizează Mirela Spiță.

Personaje duse în Scratch

Tot în sala de clasă, copiii o au pe Cititorica, o bucată de manechin, pe care sunt scrise cărțile citite. În clasa pregătitoare, ei au citit nu mai puțin de 40 de cărți și au învățat despre calitățile umane și despre comportamentele prin care scriitorii pun în evidență virtuțile personajelor. Pe pereți se regăsesc titlurile de cărți și virtuțile învățate din ele.

„Am învățat despre dărnicie de la <Copacul cel darnic>, despre dezvoltarea zonei de confort de la <Lafcadio>, am învățat despre moderație de la <Renul Porc>. Pot continua înșiruirea. Avem cărți multe la școală, dar acum, în clasa I, elevii își confecționează propriile cărți. Ce facem, de fapt, prin aceste antrenamente? Exersăm scrierea cu litere de tipar și cu litere de mână, legarea propozițiilor prin înțeles. E provocator? Evident”, punctează Mirela Spiță.

Fiecare carte citită – toți copiii citesc aceeași carte, în același timp – se încheie cu o activitate de validare a lecturii. Au făcut chiar și concursul „Am întrebat 100 de români”, cu întrebări din conținutul cărții. Pentru învățătoare, „cea mai faină evaluare” a fost Scratch-ul: „Pe elevii din seria trecută i-am învățat și programare în Scratch. Pentru momentul de evaluare a lecturii, au avut de creat un filmuleț de un minut – două minute maximum, cu personaje pe care le desenează singuri, apoi le importă în bibliotecă, scriu replicile. Prin animațiile create, elevii mă conving că au citit textul. Obligatoriu, la finalul unei cărți, facem un proiect împreună. Scratch, WordWall, concurs în clasă, discuții sau afișe, orice.”

Mirela Spiță, o mare iubitoare de cărți, este și inițiatoare a proiectului „Provocarte”, lansat pentru a stimula lectura în rândul elevilor. În fiecare an, în parc sunt expuse fișele de lectură ale copiilor, agățate pe frânghii, între copaci. Dacă la început, la acest festival al cărților, au participat doar elevi și profesori din municipiul Bacău, în timp s-au alăturat și din alte localități, inclusiv din mediul rural, iar începând de anul viitor, va fi organizat și în alte județe.

„În luna mai, vom avea o ediție hiperuriașă în multe localități din țară. Au aflat colegi și din alte județe și vor să deruleze proiectul în localitățile lor. Este atât de frumos! Am o emoție extraordinară când vorbesc… Este un spectacol vizual greu de descris; cum flutură în vânt fișele de lectură… Până la ediția de anul trecut, mergeam într-un parc mare din centrul orașului, însă la ultima ediție am organizat acțiunea într-un parc mai mic. Au fost 800 și ceva de elevi, n-am avut spațiu suficient și am întins sforile între arbori pe trei rânduri. Doamne, ce spectaculos! Faptul că sunt multe, că sunt mișcate de adierea vântului… Sunt din ce în ce mai lungi sforile pe care sunt expuse fișele. Asta înseamnă mai multe cărți citite de elevi”, povestește cu entuziasm Mirela Spiță.

Tot în cadrul proiectului, se strâng cărți și sunt donate, alături de minibiblioteci, către școli din mediul rural. Cu această ocazie, sunt organizate și ateliere de literație: „Aici, în sala de clasă, vin copiii din mediul rural. Desfășurăm cu toți elevii câte un atelier de lectură; este o adevărată lecție de literație și pentru profesorii care însoțesc elevii. Timp de 2 ore trecem prin momente variate: pre-text, lectura textului, exerciții post-text care fac referire la partea de creație.

Elevii pleacă de aici cu 50 de cărți noi, cu o minibibliotecă, continuă lectura în timpul anului și apoi se alătură în activitatea de expunere a fișelor de lectură. Sunt din ce în ce mai mulți copii din mediul rural care se alătură proiectului. Sunt oameni foarte faini în mediul rural, care nu au cărți în sălile de clasă; se străduiesc să dezvolte la elevi plăcerea de a citi… cu ce are fiecare profesor acasă… Aceste cărți și biblioteci înseamnă și pentru elevi, și pentru profesor o gură de aer, îi stimulează.”

Elevii săi de clasa I au citit până acum patru cărți și au pregătit fișele pentru festivalul de anul viitor, însă până atunci se vor strânge multe. În fiecare an, învățătoarea schimbă conținutul fișei de lectură: „În clasa I, merg pe comportamente, pe virtuți, pentru că formăm caracterul, în clasa a II-a mă duc pe figuri de stil pentru că învățăm despre expresivitatea limbajului, în clasa a III-a pe momentele subiectului epic pentru că discutăm despre creația literară. Această fișă de lectură este, de fapt, un fel de prelungire a conținuturilor de la clasă. Și concepem cu plăcere fișe de lectură pentru că avem împreună un scop.

Și când știu copiii că au un scop, alta le este determinarea. Ținta este obținerea unui kilometru de fișe de lectură! Apropo: am învățat împreună să ne stabilim scopuri din volumul <Momo>, de Michael Ende. Unul dintre personaje avea un scop al vieții: să măture strada și să nu fie nevoit să se întoarcă să mai măture o dată aceeași stradă. Era visul lui. Am discutat apoi despre visurile noastre și le-am vorbit elevilor despre visul meu. Visul meu este să obținem, în Provocarte, 1 km de fișe de lectură. Le-am spus: <Fără voi nu reușesc. Ajutați-mă!>. De aici determinarea lor și bucuria de a întocmi fișe de lectură pentru fiecare dintre cărțile citite.”

Matematica pe hârtie igienică

Învățarea la matematică se face palpabil, prin manipulare, iar învățătoarea se așază pe podea, în fața băncilor aranjate în U, și le explică celor mici. Copiii calculează folosind tot felul de obiecte, așa cum sunt castanele, astfel încât totul să fie mai ușor pentru ei și să înțeleagă. Chiar și în clasele mai mari, Mirela Spiță folosește metode altfel.

„Uneori, folosesc hârtie igienică să îi determin să înțeleagă matematică. Metoda grafică o înțelegem cu ajutorul unor bucăți de hârtie igienică. În momentul în care pun la tablă segmentele, ei nu le simt; și atunci aduc în mijlocul sălii bucăți de hârtie. Elevii rezolvă mai ușor problemele atunci când folosim bucăți de hârtie decât atunci când desenăm segmente la tablă. E același lucru, doar că transform segmentul în bucată de hârtie. Facilitez trecerea de la gândirea concret operatorie înspre gândirea abstractă.”

Mirela Spiță este fascinată și de științe, de invenții medicale și organizează ore STEM. Își dorește foarte mult să le stimuleze copiilor curiozitatea științifică și face experimente cu ei. „Ce se întâmplă dacă…? Hai să vedem ce se întâmplă!” Așa au aflat copiii de clasa I răspunsul la întrebarea „Are sens spălarea mâinilor cu apă caldă și săpun înainte de masă?”

Experimentul: „Cinci echipe au pus mâna pe câte o felie de pâine. Echipa 1: mâini murdare; echipa 2: mâini spălate cu apă caldă și săpun; echipa 3: mâini șterse cu șervețele dezinfectate; echipa 4: mâini spălate cu apă rece; echipa 5: mâini spălate cu o oră înainte de experiment. Zilnic, elevii au completat o fișă de observare și au constatat cât de important este să ai mâinile spălate cu apă caldă și săpun. După 7 zile, au observat că toate feliile puse la întuneric au mucegăit, cu excepția feliei atinsă cu mâini spălate cu apă caldă și săpun.”

Învățătoarea organizează experimente în fiecare zi de miercuri, la afterschool. De fapt, fiecare zi a săptămânii are un program special: „În fiecare zi de luni derulăm ore de engleză aplicată într-un program eTtwinning. În zilele de marți, facem tehnoredactare și învățăm tehnoredactarea cu două mâini! Și acesta este un context provocator de învățare, nu?

Zilele de joi sunt dedicate învățării unei expresii clasice. I-am învățat ce înseamnă să fii leul lui Androcle, i-am învățat ce înseamnă să găsești firul Ariadnei, ce înseamnă să trăiești ca în sânul lui Avraam, despre elefanții lui Cezar și atingerea lui Midas. Cu elevii care nu rămân la afterschool fac programe de recuperare în timpul programului școlar. <Știți ce am făcut noi ieri la after? Hai să vă povestim! > Și repetăm timp de 7-8 minute wow-ul zilei anterioare”.

Starea de bine la școală și visurile copiilor

Mirela Spiță crede foarte mult în „relația de prietenie dintre învățător și copil” și în starea de bine a copiilor la școală. „Starea de bine a elevilor conduce înspre achiziția academică. Temerea, sperieturile, lipsa de confort emoțional blochează cunoașterea”, consideră învățătoarea.

În ceea ce privește relația de prietenie pe care o construiește cu copiii, aceasta își are rădăcinile în „trăsăturile de caracter pe care le zidim” și în povestirile învățătoarei: „Le povestesc că sunt om, că mă doare, că plâng, că am eșecuri și atunci se deschid și ei în fața mea și îmi spun ce dureri au. De ce se deschid în fața mea? Pentru că și eu mă deschid în fața lor.”

Anul acesta, Mirela Spiță desfășoară un proiect despre împlinirea visurilor. La începutul anului școlar, fiecare copil a spus ce vis are și învățătoarea și-a propus să contribuie la îndeplinirea lui:

„Vrei să ai grijă de pisici? Hai să vedem cum se întâmplă asta și am planificat vizita la cabinete veterinare. Am în minte imaginea copiilor la final de clasa I: scriindu-și gândurile despre propriul vis, desenându-și visul în culori. Îl și ilustrăm – desenăm scara visurilor, o fixăm pe o fundație serioasă, pentru că scara visurilor ridicată fără fundație se prăbușește la un moment dat; iar desenele… le scoatem la licitație! Sper ca părinții să cumpere visul fiecărui copil și astfel să contribuim împreună la atingerea lui.”

„Cum a fost ziua de astăzi?”

Zilnic, elevii au și un moment de reflecție, inspirați de cartea „Aripi, mustăți și minuni” scrisă de Alex Blenche: „Iepurele Alb se întorcea seara în vizuina lui și se gândea: <Oare am făcut bine? Am luat o decizie bună? Cu ce m-a ajutat? Cum ar fi trebuit să procedez să fie bine?> În clasa pregătitoare, stingeam lumina la ora 12.00, ne așezam în mijlocul clasei și intram și noi în vizuină: Cum a fost ziua de astăzi? Ce a fost bine? Care dintre calitățile mele m-au ajutat să fie bine? Unde n-a fost bine? De ce m-am simțit așa? Ce virtute m-ar ajuta să schimb starea?

Facem momentul de reflecție și acum, în clasa I, dar… nu ne mai băgăm în vizuină; rămânem în bănci și răspundem la întrebări: Cum te-ai simțit azi? Care sunt calitățile pe care le-ai pus în practică să te simți așa? Ce a fost mai puțin plăcut? Ce te-ar ajuta să simți altfel? Cu ce te-a ajutat ziua de astăzi? Ce ai învățat despre tine? La ce te pricepi bine? La ce ai nevoie să mai exersezi?„

Dorința de a veni la școală…

La finalul ciclului primar, Mirela Spiță își dorește de la elevii săi, pe care i-a format timp de cinci ani de zile, „să aibă argumente pentru alegerile lor, să facă alegeri conștiente, să cunoască consecințele propriilor alegeri și să aleagă așa încât decizia lor să aducă armonie în jur”.

„Îmi doresc tare mult ca elevii să își mențină curiozitatea științifică, să-și mențină dorința de a veni la școală, să se poarte cu demnitate, cu integritate, cu virtuți. Acum, la început de decembrie, elevii au scris scrisori pentru Moș Crăciun; o elevă a scris că își dorește ca Moș Crăciun să aducă virtuți pentru toți. Am discutat despre acest lucru și le-am spus: <Nu cred că vi le aduce Moș Crăciun pentru că voi le aveți deja în voi.> <Adică a fost degeaba scrisoarea mea?> <Nu degeaba! Este o dorință frumoasă. Virtuțile sunt deja în tine. În fiecare dintre voi. Nu am cum să vă dau eu atenție, bunătate, grijă. Nici Moș Crăciun nu poate face asta. Toate virtuțile sunt deja în voi, important este să le scoateți la suprafață, să le faceți vizibile prin purtarea voastră.>”

Învățătoarea nu dorește să pară că totul este perfect în clasa sa, ține să sublinieze acest lucru, pentru că sunt și „momente de neliniște”, și greșeli, și eșecuri. „N-aș vrea să poleiez tot ce se întâmplă în sala de clasă. Sunt foarte multe momente în care greșesc și recunosc în fața copiilor că am greșit. Sunt momente în care copiii sunt supărați, sunt și eu supărată… Să nu credeți că este toată viața noastră frumoasă, minunată, roz. Sunt realistă. Am momente în care mă întreb ce metode să mai încerc, pentru că cele aplicate nu funcționează. Ceea ce cred că este frumos este că le mărturisesc copiilor despre încercările mele și arăt perseverență în obținerea reușitei”, conchide zâmbind Mirela Spiță.

Sursa foto: Facebook/Scoala Gimnaziala „Alexandru Ioan Cuza” Bacău & Provocarte

Citește și: 

• Învățătoarea Diana Brătucu: Eu aș vrea o școală a oamenilor, o școală a încrederii. Un copil învață cu bucurie atunci când este curios și nu are frică
• Elevii își urmează visul, încurajați de profesoara de la care învață o meserie: ”Să ajut un copil este cea mai mare bucurie pentru mine”
• Școală-pilot pentru educația outdoor: Mediile au crescut, elevii au mai multă încredere în ei, sunt mai dezinvolți și participă cu plăcere la ore