Educație cu stare de bine. Profesoara Mariana Dogaru: „Rolul dascălului este de a-l face pe copil să se simtă bine în pielea lui când învață, inclusiv când greșește”

0
Liceul Pedagogic ”Anastasia Popescu” din Capitală. În clasa a X-a, elevii au opționalul ”Educație cu stare de bine”

„Meseria de profesor este o meserie complexă, meseria meseriilor, dar este în același timp o bucurie pentru că îți pui amprenta pe niște vieți, schimbându-le”, spune Mariana Dogaru, lector universitar la Universitatea Politehnică București – Departamentul de formare pentru Cariera Didactică și Științe Socio-Umane și profesor de pedagogie la Liceul Pedagogic ”Anastasia Popescu”. La clasa a X-a, profesoara susține opționalul ”Educație cu stare de bine” și îi învață pe elevi, viitori învățători și educatori, că rolul dascălului este de a-l face pe copil să se simtă bine în pielea lui când învață, inclusiv atunci când greșește: ”Greșeala este o oportunitate de învățare, nu un prilej de pedeapsă”. Profesoara crede însă că ”nu se poate vorbi despre starea de bine a elevului dacă nu ai grijă de profesori”.

”La noi, profesorii sunt un pic cam neglijați. Am văzut în Republica Moldova că un punct foarte important în Strategia Guvernului este acela de a construi o imagine foarte bună a profesorului în societate. Dacă eu, decident, nu conștientizez faptul că orice spun despre profesori se propagă în mediul social, că atitudinea mea este preluată, nu am cum să vorbesc despre o stare de bine. Sistemul educațional trebuie să își valorizeze profesorii, trebuie să îi încurajeze, să îi aprecieze. Evident, ca în orice sistem, sunt și uscături, sunt oameni care poate nu își înțeleg bine menirea, dar aceste cazuri trebuie tratate punctual. Din păcate, deseori sunt generalizate, ceea ce duce la o etichetare. Astfel scade motivația profesorului, apare lehamitea, iar asta este în detrimentul copiilor, în primul rând”, declară Mariana Dogaru (foto), într-un interviu acordat SparkNews.ro.

Fost expert în ARACIP, profesoara susține nevoia de ”valorizare” a meseriei de profesor și pledează pentru atragerea în sistem a absolvenților de Pedagogic, care nu vin la catedră nu doar din cauza salariilor neatractive, dar și pentru că nu sunt ”încurajați să profeseze”.

Disciplina ”Educație cu stare de bine” pe care o predă la clasa a X-a este un opțional adus de profesoară în școală pentru a completa formarea inițială a viitorilor învățători și educatori și nu este singura materie pe care elevii o pot alege.

În clasa a IX-a, ei studiază ”Metode și tehnici de învățare” pentru că, ”exact cum spunea profesorul Mircea Miclea, adevăratul profesor nu transmite doar cunoștințe, transmite și entuziasm și îi învață pe copii să învețe”. În clasa a XI-a, elevii au ”Istoria pedagogiei românești”, iar în ultimul an de liceu, învață ”Alternativele educaționale”, deja prezente în sistemul românesc, cu unele metode și tehnici care au migrat spre învățământul tradițional.

”Educația cu stare de bine este inspirată de proiectul Rodawell al Universității București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, implementat în colaborare cu VIA University College din Danemarca, un proiect care pune accentul pe starea de bine a copiilor. Stare de bine nu înseamnă stare de zen, cum am fi tentați să credem, conceptul este complex, dar rolul dascălului este de a-l face pe copil să se simtă bine în pielea lui când învață, inclusiv când greșește.

Abordarea greșelii la noi este puțin deplasată. În general, școala românească te învață că nu ai voie să greșești, ceea ce este imposibil. Este omenește să greșești. Însă e bine să nu persiști în greșeală. Chiar în țările nordice unde s-a implementat acest concept de educație cu stare de bine, profesorii au ajuns în stadiul să spună <Dar, vă rog, greșiți!”> pentru că – și neuroștiința spune acest lucru – creierul învață mult mai mult din greșeală. Greșeala este o oportunitate de învățare, nu este o ocazie de a fi pedepsit, de a crește frustrarea. Vrem să îi creștem altfel pe viitorii dascăli, gândind din perspectiva aceasta și înțelegând că rolul lor este altul în relația cu elevii, nu acela clasic. Tendința dascălului debutant este să predea după reprezentările pe care le are de la profesorii săi. E bine ca viitorii dascăli să fie formați cu stare de bine, să înțeleagă ce înseamnă să fie profesori care aduc starea de bine în clasă pentru ca atunci când ajung la catedră să fie promotorii acestor principii.”

Profesorii Liceului Pedagogic ”Anastasia Popescu” aplică această idee a educației cu stare de bine? S-au format în acest sens?

Absolut, pentru că un elev de liceu pedagogic învață să fie cadru didactic și de la propriii săi dascăli. În ethosul liceului există aceste tradiții de dezvoltare profesională continuă (întâlniri pe teme didactice). Chiar înainte de această avalanșă de îmbolnăviri, începusem o serie de ateliere pedagogice, erau două pe săptămână, cu diferite teme abordate ce, odată înțelese, pot sprijini activitatea profesorului. În formarea inițială a viitorilor dascăli nu poți să ai un discurs teoretic și comportamente și abordări ce neagă sau contrazic practic ideile.

Ce învață mai exact elevii la ”Educație cu stare de bine”?

Am plecat de la ideea promovată de Ghidul Rodawell că o situație autentică de învățare are patru ingrediente: componenta cognitivă (informația), componenta practică (aplicarea teoriei), componenta emoțională (emoțiile pe care elevul le are, cum le gestionează) și componenta socială (modalitățile elevului de interrelaționare cu grupul, cu clasa de elevi). Așadar, când gândim situații de învățare trebuie să le avem în vedere pe toate. În același timp, ghidul ne semnalează patru arii: autonomia, mediul de învățare, interacțiunea, incluziunea. Am teoretizat aceste aspect, apoi am atașat o serie de jocuri care au dublu rol: viitorii dascăli le învață, dar îi și dezvoltă pe ei – am stabilit valorile comune ale clasei ierarhizate în ordinea importanței, pornind de la ierarhia valorilor personale, am înțeles ce e comunicarea, am făcut diverse exerciții de intercunoaștere, am observat elemente ale stării de bine la practica pedagogică (gradul de autonomie al elevilor în timpul orei, urmărind, mai ales la lecțiile online, cum se organizează aceștia, cum își aranjează materialele pe masa de lucru etc.). De exemplu, autonomia începe cu lucrurile mărunte de autoorganizare, apoi începe să se manifeste în învățare, în curajul de a pune întrebări, de a spune că nu au înțeles când acest lucru se întâmplă, în a manifesta curaj, chiar dacă se întâmplă să greșească.

Pentru interacțiune avem exerciții în care se joacă și interacționează pe echipe, cu tot ce ține de modul în care colaborezi într-un grup. Mediul de învățare nu este numai cum se organizează un spațiu prietenos și inspirațional din perspectiva învățării, în care îți place să înveți, include și partea de reacții, de limbaj nonverbal, mai ales atunci când elevul se împotmolește, când greșește. În ceea ce privește incluziunea, ne este semnalată încă de la Comenius care explica faptul că nu toți copiii au același timp de învățare, același ritm, dând exemplul pomului roditor ce nu i se coc roadele în aceeași zi. Avem studii de caz, chestiuni practice. Totodată, valorizăm practica pedagogică, deoarece elementele de teorie pot fi cel mai bine observate în sala de clasă.

Rămân absolvenții de liceu pedagogic în sistem?

Nu am o statistică, dar mulți nu rămân. Evident că salariul este un criteriu foarte important, pentru că în sistemele educaționale care s-au îmbunătățit, una dintre măsurile luate aceasta a fost: să crească salariul la intrare, astfel încât sistemul să fie atractiv și să aducă cei mai buni absolvenți. Dar salariul nu este totul. Absolvenții de liceu pedagogic nu sunt încurajați să profeseze. Atunci când merg într-o unitate de învățământ și se lovesc de un climat în care nu se simt sprijiniți, dimpotrivă se simt penalizați, ei renunță. La noi lipsește componenta de mentorare a debutanților. Evident că atunci când ești debutant ai tot felul de vulnerabilități, toți am fost debutanți, niciun cadru didactic nu a fost perfect din prima. Debutantul are nevoie să învețe, să fie sprijinit și încurajat, stilul de predare ți se definitivează în primii trei ani de practică.

Lipsește ideea aceasta de echipă în școala românească?

În teoriile organizaționale există ”modelul de tip balcanic”, cu bisericuțe și conflicte frecvente între bisericuțele acestea. Așadar, am format deja un model teoretic, dacă mă pot exprima așa, dar încă am nădejdea că lucrurile se vor schimba. În Liceul Pedagogic ”Anastasia Popescu”, se merge pe ideea de echipă. Cadrele didactice sunt într-o permanentă colaborare, pentru că dacă nu se întâmplă așa, se produce confuzie în rândul elevilor. Copiii au de pierdut și atunci schimbarea trebuie să plece de la dascăli.

Un profesor care nu vrea, nu poate lucra în echipă nu are cum să le ceară elevilor să facă asta pentru că ei își vor da seama că nu e autentic. Sunt adepta ideii că nu poți să formezi competențe pe care nu le ai. Asta este foarte clar. Sau nu poți să le dezvolți competența de comunicare atât timp cât tu, ca profesor, nu ești un bun comunicator. Trebuie să fii autentic cu ce predai, cu ce atitudini transferi, cu ce încerci să formezi.

Profesorii trebuie să înțeleagă că sunt o echipă, deoarece anumite atitudini sau chiar competențe se formează în timp. Toți contribuie: de la educatoare, învățătoare până la profesori. Astfel, întregul corp profesoral trebuie să gândească ca o echipă, să asigure continuitatea formării elevilor pentru a putea desăvârși acest lucru. Din mâinile educatoarei, copilul acela modelat este preluat de învățătoare care trebuie să își folosească măiestria pentru că are acolo un om și formează un destin. Apoi profesorul trebuie să ia cu aceeași grijă și să ducă mai departe. Suntem responsabili de aceste destine. Copiii aceștia vor lua decizii mai târziu pentru noi. Ce semănăm acum, asta vom culege mai târziu.

”Rezultatele învățării elevilor se corelează cu motivația profesorilor”

La starea de bine a profesorului cum se poate ajunge?

Evident că nu se poate vorbi de starea de bine a elevului dacă nu ai grijă de profesori. La noi, profesorii sunt un pic neglijați, marginalizați sau cel puțin ei asta percep. Unele comportamente care nu sunt dezirabile pentru profesia noastră sunt generalizate. Apoi aceste generalizări produc frustrări ce sunt cauzate și de discursul de la nivel social, de imaginea pe care o are profesorul, de rolul pe care îl înțeleg alții că ar trebui să îl aibă profesorul. Iar aici un rol important îl are stabilirea clară a rolurilor. La ARACIP, am pledat pentru parteneriatul cu părintele în formarea copilului. Conform OECD, confirmat și în sistemul românesc printr-un studiu realizat de ARACIP, principalul factor care influențează rezultatele elevului este familia, cu nivelul economic și nivelul de educație. Eu înțeleg foarte bine nevoia implicării părinților, însă sunt cu totul împotriva modului în care s-a abordat această idee, faptul că nu s-a stabilit clar de unde până unde se implică părintele și de unde până unde rămâne rolul profesorului.

La nivel de practică, sunt foarte mulți părinți care au intrat în zona de competență a profesorului, iar profesorii simt o frustare. Au început aproape să abandoneze și să spună <Asta este, dacă vine un părinte și îmi spune clar cum să lucrez, pentru că a văzut el pe un blog, într-un tutorial sau a aflat la un curs…>. Deja se simt mult prea presați și atunci starea de bine dispare. Am observat din discuțiile cu ei (pentru că eu livrez și cursuri de formare), că există aproape o teamă față de părinți. Culmea este că dacă până acum o găseai în mediul urban și este explicabil, acum există și în mediul rural. Reacțiile părintelui din mediul rural sunt încurajate și de statutul și de imaginea proastă pe care le are profesorul la nivel social.

Și ce se poate face pentru a crea această stare de bine?

În primul rând este vorba de discursul social. Mesajele pe care decidentul le transmite sunt foarte importante. Am văzut în Republica Moldova că un punct foarte important în Strategia Guvernului este acela de a construi o imagine foarte bună a profesorului în societate. Dacă eu, decident, nu conștientizez faptul că orice spun despre profesori se propagă în mediul social, că atitudinea mea este preluată, nu am cum să vorbesc despre o stare de bine. Sistemul educațional trebuie să își valorizeze profesorii, trebuie să îi încurajeze, să îi aprecieze. Evident, ca în orice sistem, sunt și uscături, sunt oameni care poate nu își înțeleg bine menirea, dar aceste cazuri trebuie tratate punctual. Din păcate, deseori sunt generalizate, ceea ce duce la o etichetare. Astfel scade motivația profesorului, apare lehamitea, iar asta este în detrimentul copiilor, în primul rând. Consultantul indian, Sugata Mitra, a observat în cercetările sale că rezultatele învățării elevilor se corelează cu motivația profesorilor. În școlile în care profesorul are o lehamite față de locul de muncă, are gândul ”să scap de aici mai repede, abia aștept să se termine”, rezultatele elevilor erau foarte scăzute.

Aceasta este o chestiune esențială: o valorizare a categoriei profesionale pentru că starea de bine începe de sus, de la decident. Modul acesta de a privi se propagă în sistem și atunci categoric și inspectorul școlar trebuie să îl privească pe profesor cu aceiași ochi ai valorizării, și directorul. Este o profesie epuizantă, dacă o faci așa cum îți dictează conștiința și oamenii aceștia ar trebui valorizați. Am pledat tot timpul pentru profesori și m-am supărat tare mult atunci când un ministru a vorbit disprețuitor la adresa lor. Este de neacceptat. Pe de altă parte, repet, există și zone vulnerabile, profesori care trebuie să își îmbunătățească atitudinea, comportamentul. Și aici la liceu vin copii traumatizați de profesori care fac greșeli tehnice, nu știu să interacționeze cu copilul, i-au creat traume, blocaje.

Din păcate, sunt profesori care nu conștientizează că anumite gesturi și reacții produc adevărate traume. Copiii aceștia sunt ”generația fulgilor de nea”, adică atunci când îi atingi, s-au topit. Sunt gesturi care par nesemnificative pentru tine ca adult, pentru că ție ți s-a făcut și ai rezistat, ai fost rezilient, dar ei nu au aceeași reziliență pe care noi ne-am format-o, de pildă, în timpul comunismului.

Pe de altă parte, rolul părintelui este să dea feedback și să spună ce efecte au asupra copilului orele și atitudinea profesorului. Nu trebuie să intre în zona de competență a profesorului, dar trebuie să îi semnaleze dacă ceva este în neregulă, este nefuncțional. Și părintele și profesorul au același scop – binele copilului și este păcat să nu colaboreze, dar fiecare să știe care îi este aria de competență, iar aceasta trebuie să fie foarte bine delimitată.

Evident că la nivelul sistemului sunt profesori rezilienți, profesori care au început să nu mai fie afectați de aceste mesaje și au început să gândească ”Asta este, îmi fac datoria, o fac pentru copii”. Este o gândire sănătoasă, dar nu este potrivit să îți creezi reziliență în aceste condiții.

Starea de bine, pusă de elevi în versuri

Interacționați cu profesorii la cursurile de formare, aveți o imagine de ansamblu. Cum vi se pare în momentul de față școala românească?

Depinde de unde o privești și cu ce gânduri o privești. Nu aș da la o parte efortul pe care profesorii îl fac, rezultatele frumoase pe care le au, punând o etichetă a dezastrului, cum foarte des am auzit în ultima vreme. Dacă te iei după celebra testare PISA care ierarhizează țările și arată gradul de analfabetism funcțional, aș putea să spun că este un sistem care se zbate pentru că, apropo de testarea standardizată, trebuie să înțelegem că testarea PISA îți arată distanța dintre cel mai bun și cel mai slab din sistem. Noi avem elev care merge la olimpiada internațională și ia medalia de aur, dar avem și elev în clasa a VII-a care nu recunoaște triunghiul. Gradul de alfabetizare este foarte larg și atunci testarea PISA vrea să vadă țările care sunt eficiente și care alfabetizează masa. Se corelează însă puternic și cu nivelul economic, iar decidenții noștri nu au înțeles un lucru esențial: dacă investești în educație, crești nivelul de trai, dar în timp. Sunt țări care asta au făcut și au avut acest rezultat.

Există o ramură care se dezvoltă acum foarte bine, se numește Economia în educație, în care sunt specialiști care au făcut rapoarte inclusiv despre România: ce s-ar întâmpla, cât ar fi PIB-ul României dacă ar fi  pe primul loc la PISA, dacă distanța dintre cel mai bun și cel mai slab din sistem ar fi foarte mică și ar fi toți alfabetizați. Alfabetizarea aceasta nu înseamnă doar că toți înțeleg un mesaj pe care îl citesc, înseamnă și funcționalitatea conceptelor pe care le învață.

Acest lucru se pierde cumva în formarea inițială a profesorilor și pe mine mă supără foarte tare. Nu este de ajuns să vin și să transfer, să facilitez niște informații, trebuie ca acel concept să îl fac funcțional. La noi sunt copii care știu, de exemplu, aria dreptunghiului, fac toate problemele din culegere, cap-coadă, dar dacă îl pui într-o situație practică de viață să calculeze de câtă gresie este nevoie într-o încăpere în formă de dreptunghi, s-a blocat pentru că nu mai este problema din culegere și nu mai este întrebarea de la clasă.

Asta înseamnă să faci funcționale conceptele, să le exersezi, să le aplici. Când formezi competența, o exersezi în contexte diferite astfel încât copilul să o poată folosi oricând. Este un minus pe care noi îl avem în sistem, aproape că nu înțelegem cum se formează competențele. Din păcate, adeseori spunem: ”Dacă a învățat bine, dacă a înțeles iarăși bine, nici după mine nu a stat nimeni și uite că am învățat”. În momentul în care crești funcționalitatea a ceea ce predai, poți să spui că ți-ai îndeplinit misiunea. Ai dat putere copilului să se descurce cu acele cunoștințe pe care le-ai predat, atunci când îi vor fi necesare în viață.

Starea de bine în școală: Desene realizate de elevi ai Liceului Pedagogic ”Anastasia Popescu” din București

”Predarea fără învățare este nulă”

Nu există așadar partea aceasta practică…

Oamenii din sistem sunt în general bine intenționați. Sunt foarte puțini cei care se consideră atotștiutori în sensul că au văzut că funcționează lecția cum au predat-o și nu își mai pun problema dacă ea are impact în învățare sau nu. Eu le spun profesorilor și la cursurile de formare: predarea fără învățare este nulă. Degeaba predau eu cu cea mai frumoasă metodă, dacă nu a produs învățare. Pot să spun că predarea mea nu a avut loc. De aceea, părerea mea este că trebuie puse niște accente altfel. Astfel, profesorii ar avea mai multă forță profesională, o încredere mai mare și atunci ar putea să vină în fața părintelui care spune că a citit nu știu ce pe blog și să îi aducă argumente suficiente, și științifice și practice, că inclusiv modalitățile lui de abordare sunt foarte bune.

Această putere profesională trebuie redobândită. Ea s-a pierdut și dintr-o lehamite, și dintr-o frustrare, și dintr-o autosuficiență și lipsă de conectare, inclusiv cu directorii școlilor. Meseria noastră este un pic ingrată pentru că noi nu primim feedback. Feedback-ul acesta mie îmi reglează calitatea muncii și atunci la cine să cer feedback? Elevului? ”Categoric nu voi cere pentru că există ceea ce se numește eroarea de atribuire, adică elevul nu a învățat din vina lui, deoarece metoda folosită a fost cea mai bună.” Așa se întâmplă când profesorul este orientat pe predare și nu pe învățare, atunci când își pregătește lecțiile gândindu-se ”ce predau mâine”, în loc de ”ce învață elevii mei mâine”.

Dacă s-ar orienta pe învățare, ar vedea că elevul X sau elevul Y nu a învățat, prima măsură pe care ar lua-o ar fi schimbarea abordării, a metodei. Nu sunt adepta ideii că metodele moderne sunt tot timpul de impact.  Îi măsori eficacitatea în funcție de cum se produce învățarea. Se produce învățarea, este bună. Nu se produce, atunci nu. Este posibil ca la o clasă să aibă impact, iar la altă clasă să nu aibă impact cu aceeași metodă, în aceeași zi, la aceeași lecție. Trebuie să existe flexibilizarea aceasta și dobândirea de independență profesională care vin din mai multe surse, din bucuria de a fi profesor pentru că, de fapt, este o meserie complexă, meseria meseriilor, dar este în același timp o bucurie pentru că schimbi destine, îți pui amprenta pe niște vieți. Atunci trebuie să ai responsabilitatea că poți să faci la cel mai înalt nivel.

În rest… Partea de colaborare, de relaționare, e la capitolul învățare în România. Poate am fost crescuți individualiști, nu știu ce să zic… Mă gândeam, pe vremea comunismului, niciodată nu mi s-a spus să lucrez în echipă, trebuia să dovedim doar la nivel individual. Ori învățarea prin cooperare, colaborarea între profesori duc la armonie și se transferă elevilor, pentru că ei sunt mult mai sensibili emoțional. Ei simt atmosfera și relațiile, le percep, chiar dacă poate nu le definesc, dar își dau seama dacă profesorii se înțeleg bine între ei sau nu.

Dacă îi învățăm și pe ei să se simtă valorizați în echipe, ar fi extraordinar. De prin anii 60-70 se vorbește despre învățarea prin cooperare și s-au făcut tot felul de cercetări care au demonstrat că are efecte foarte bune. Inclusiv la matematică, în loc să fie elevul atât de competitiv, să fie primul, se poate învăța în microgrupuri. Astfel, elevul va dori să contribuie la grupul respectiv. Asta înseamnă că se dezvoltă atât individual, cât și social.

Nu există sistem educațional perfect. Există sisteme educaționale eficiente care au rezultate mai bune, există practici cu impact mai mare pentru generațiile acestea și trebuie să vedem ce se potrivește. Pe primele locuri la PISA sunt Finlanda și Coreea de Sud, de exemplu, dar au modele de educație total opuse. Dacă Finlanda promovează pedagogia fericirii, orientarea practică, învățarea pe proiecte, cu aplicabilitate în realitatea vieții, Coreea de Sud are un program de 14 ore la școală, cu examen de bacalaureat de 9 ore, pe principiul învățăm, învățăm continuu și susținut. Deși au practici diferite, ele ajung la același rezultat. Modelul finlandez nu are însă o rată de absorbție foarte mare în mediul universitar, adică nu foarte mulți merg la universitate, pe când la coreeni este o chestiune aproape obligatorie să mergi la facultate.

Care sistem vi se pare mai potrivit, mai echilibrat?

Aș alege bucățele din fiecare. Aș învăța pragmatismul de la finlandezi și această învățare din greșeli și eliminarea temerii să greșești. Aș învăța consistența efortului de la coreeni, dar nu la modul în care ei o fac, și conștiinciozitatea. Cumva combinate. Inclusiv elevii mei au observat, în timpul activităților pe care le facem, că regula și rigoarea respectării regulii duc la rezultate. Așa suntem noi construiți, dar asta nu înseamnă că trebuie să punem presiune și să îi stresăm pe copii.

De exemplu, când am vorbit despre Simion Mehedinți, am comentat faptul că el spune că trebuie să educi cu dragoste. Ce înseamnă să educi cu dragoste un copil? Înseamnă să îi treci cu vederea toate greșelile, încălcările de reguli sau, pur și simplu, să îi explici frumos și să îl faci să nu se simtă prost pentru că a greșit, dar să aibă consecința nerespectării regulii? Este o chestiune de dilemă, de dozaj. Când știm clar care este doza potrivită? Este bine să tolerezi ceva la început și să fii apoi dur sau este bine să fii constant în a nu tolera abateri și în a ști copilul că în spațiul acela există consecințe dacă nu respectă ceva, dacă nu își face datoria, dacă nu învață …. Aceasta este starea de bine: să mă simt sigur! Copilul să se simtă sigur într-un context și siguranța îi este dată de rigoare. Dacă îi spui o regulă, iar mâine nu o mai respectăm, creezi confuzie și nu se produce starea de bine. Din contră, el are o stare de incertitudine care îl va duce spre colaps și îl dezangajează, îl demotivează să mai învețe.

Sursa foto: Arhiva personală – prof. Mariana Dogaru și Facebook/ Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”

Citește și:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here