CEI MAI BUNI PROFESORI M-am mirat deseori, intrând și ieșind din câteva cancelarii, vorbind și auzind despre altele, că profesorii ceruți de părinți, profesorii de renume, aceia care «ne-au făcut oameni», sunt cei care ne-au făcut oameni cu forța, care ne-au rostogolit ghemul sau ariciul anxios din capul pieptului, care au confundat bullyingul cu gluma, care ne-au învățat cu greul, cu greul emoțional, nu neapărat informațional.
Vă mărturisesc că pe mine nu acești oameni m-au făcut mare. Nu am putut niciodată să învăț de frică sau cu frică, nu mi-a plăcut niciodată competiția cu ceilalți, ci doar cea cu mine însămi și nu am rămas cu nimic de la oamenii care s-au bătut în piept și s-au autoproclamat profesori de excepție, educând cu teroare și prin teroare.
Am învățat gramatica în școala generală de la doamna profesoara Venera Burcescu, care m-a cucerit cu stilul ei elegant, cu gleznele subțiri, cu botinele negre cu toc cui, cu fustele mini și cu bluzele asortate. Doamna profesoară era acolo și atunci o prezență mondenă și modernă, vorbea mereu calm, avea răbdare să despărțim în fraze până reușeam. Ne vorbea despre literatură, dar doamna mea era ea însăși parte dintr-o poveste. Niciodată grăbită, nu îți lăsa impresia că urmează vreo programă, că trebuie să atingă niște obiective din planurile ei de lecție. Doamna ne urmărea pe noi, pe fiecare, ne aștepta, ne corecta, ne spunea mereu că trebuie să scriem corect și să vorbim corect românește. Ne dădea dictări și, mai ales, ne dădea greu. Fermă, dar prietenoasă, doamna mea de română era pentru mine o femeie foarte mișto. Țin minte că am fost atât de uimite (eu și colegele mele) când ne-am întâlnit cu doamna pe stradă și avea o cojiță de la semințe pe ea și noi am zis: «Wow, doamna mănâncă semințe!». Cumva, în mintea mea de copil, credeam că doamna mea de română stă mereu printre cărți, trăiește ca-n basme și ne ajută și pe noi să avem acces la lumea ei de poveste.
Doamna mea dirigintă, Anca Chițu, m-a învățat să fiu bună. Să nu mint. Să nu fac rău. Doamna dirigintă era prietena noastră, îi puteam spune orice, oricând, oriunde. Asta nu înseamnă că la geografie (materia pe care o preda doamna) nu era fermă. Diriga i-a dat 1 prietenei mele, Ana, pentru că a copiat. Copiatul se pedepsește. Fermă, fără să negocieze nota, diriga i-a dat toate șansele Anei să își îndrepte media. Fără nervi, fără isterii, fără amenințări, fără scandal, fără teroare, fără măcar să o certe pe Ana, diriga ne-a învățat să nu furăm. Furtul se pedepsește.
Doamnei profesoare de română din liceu, Doina Stănescu, îi datorez toată toleranța pe care mi-a arătat-o și pe care mă simt datoare să o dau mai departe elevilor mei. Îi datorez zilele în care chiuleam, dar chiuleam în scop educativ, pentru că îmi petreceam toată ziua la sala de lectură. Pledoaria infinită pentru lectură a doamnei mele a fost atât de seducătoare încât nu îmi mai plăcea să merg la școală, mie îmi plăcea să merg doar la sala de lectură. Nu ăsta ar trebui să fie visul oricărui profesor de română?
Doamnei profesoare de germană, Monica Mitea, îi mulțumesc pentru toată forfota interioară pe care o trăia atunci când vorbea despre cărți sau despre personaje și pe care o admiram cu toată ființa. Îi datorez descoperirea unei alte lumi, descoperirea lui Freud, Jung și Hesse. Mi-amintesc că în timpul unei ore de-ale ei citeam pe sub bancă, dacă nu ma înșală memoria, Platon. M-a strigat și mi-a zis să vin cu cartea la catedră. M-am dus spășită, convinsă că am făcut ceva rău. Nu, doamna nu numai că nu m-a certat, dar mi-a spus că fac foarte bine. Că ar trebui să discutăm despre carte când o termin. Nu era nicio strategie ca să mă câștige, nu se abținea să fie rea, pur și simplu am citit fericire și mulțumire în ochii doamnei când s-a uitat la cartea mea. Am văzut pe fața ei bunătatea și înțelegerea, dar și bucuria. Bucuria că m-a prins citind pe ascuns. Cumva, i s-a părut mișto asta. A ști să nu faci din țânțar armăsar este printre cele mai bune strategii didactice.
Două doamne profesoare mi-au plăcut atât de mult încât le datorez o viață de om. O viață de profă. Doamna profesoara de limba franceză, Mariana Andrei, și doamna profesoară de limba engleză, Mihaela Ilie (foto) (Drăguț, când eram eu elevă, se potrivea, că era și extrem de drăguță) au fost pentru mine cele care m-au lăsat să fiu eu, cele care m-au înțeles, m-au tolerat, m-au ajutat, cele care m-au fascinant prin felul lor de a fi – culmea, total diferit – doamna de engleză extrem de energică, doamna de franceză extrem de liniștită, dar amândouă bune la suflet ca pâinea caldă, iar eu cred că nimic nu este mai important pe lume decât bunătatea. Să o practici, să o transmiți, să o predai.
Ultimul, dar poate cel dintâi, este domnul profesor de istorie Nicolae Solcan. Cel mai iubit dintre pământeni – așa ne-am despărțit, pentru totdeauna, în iunie 2005. Clasa noastră i-a dat domnului Solcan o diplomă, pe care scria mare «CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI». Între noi și proful de istorie au existat multe tăceri. Avea un aer cuceritor, al omului deștept, al intelectualului șmecher, al omului care a suferit mult și nu s-a înrăit, ci dimpotrivă, a devenit tolerant și bun până la cer și înapoi. Există profesori care schimbă vieți. Pentru care ai merge până la capătul lumii. Care, prin modul lor de a fi, de a vorbi, de a te privi, îți câștigă respectul.
Acum mai bine de 15 ani, eu și colegele mele făceam ceva inedit pentru niște elevi: protestam în fața inspectoratului, pentru că domnul profesor Solcan nu mai primise ore la noi la liceu, fiind titular în altă școală. Am refuzat să intrăm la ore fără dumnealui, am făcut petiție, am cerut audiență la inspectorul general și am explicat peste tot că noi, clasa a XII-a G, refuzăm un alt profesor de istorie. Sincer, astăzi, profă fiind, nu știu cum a fost posibil să reușim. Nu știu ce catedre am stricat, nu știu, legal, cum a fost posibil. Dar știu că, uniți, am convins pe toată lumea că altă soluție pentru ca noi să mergem la ore nu există. Am așteptat prima oră de istorie pe hol, ne era teamă să nu fim păcăliți. A intrat în clasă domnul profesor, în aplauze, iar noi am învățat că putem să schimbăm lumea. De fapt, asta încercase să ne învețe dumnealui până atunci și noi l-am crezut pentru că tare ne-a plăcut lecția asta. Am convingerea nestrămutabilă că încă ține lecții super mișto acolo, sus, printre îngeri. Sigur îi întreabă capitala Azerbaidjanului. Aici, când era pe Pământ, eu am luat 10. Este Baku.
Alexandra Chirea este profesoară de limba franceză la Colegiul Național ”Gheorghe Șincai” din București.
CEI MAI BUNI PROFESORI. SparkNews.ro a publicat o serie de articole dedicate celor mai buni profesori, acei profesori care ne-au format, ne-au îndrumat, au fost alături de noi și au rămas profesorii noștri de suflet. Puteți citi aceste articole AICI.
Dacă vreți și voi să scrieți despre profesorii voștri de suflet, pe care i-ați avut sau îi aveți, așteptăm mesajul vostru, cu câteva gânduri și imagini, la adresa de e-mail stiri@sparknews.ro.
