Când ora de comunicare se transformă într-un „proces”, în care judecătorul este unul real, aflat în sala de judecată și conectat online la clasă, parcă altfel este școala. Sau când ora de matematică începe cu muzică și dans, iar problemele dispar și locul lor este luat de povești matematice. Copiii de clasa a II-a le citesc, cu intonație, ca niște mici actori, încearcă să le deslușească, să le înțeleagă pentru ca mai apoi să le rezolve. Învățătorul i-a obișnuit să taie cuvântul „problemă” oriunde îl întâlnesc, să scrie „poveste”, să „coloreze” și să sublinieze „cuvintele magice”. Cu astfel de metode, copiii vin cu drag la școală și acesta este lucrul pe care Nicu Bujor, învățător la Școala „Mihail Sadoveanu” din Bacău, și l-a propus acum 6 ani când a intrat în învățământ: sala de clasă să fie un loc plăcut, unde copiii să se simtă bine, fiecare să fie valorificat și să progreseze.
Nicu Bujor (foto) este profesorul care a realizat lecția din proiectul ”Educație la înălțime” de la Bâlea Lac, de pe Transfăgărășan. O experiență din care spune că a învățat multe, o lecție diferită, cu emoții greu de stăpânit în fața a șapte camere de filmat și cu presiunea numărătoarei inverse până la transmisia în direct. A început lecția cu un joc, așa cum o face și la clasă. Folosește mult joc didactic, alături de povești, muzică și dans. Altfel spus, creează o învățare cu stare de bine, din care nu lipsește însă noțiunea de ”muncă”. Asta le spune și copiilor: ”Acum trecem la treabă. Ne-am jucat, am socializat, dar este nevoie să și lucrăm”, iar copiii își iau în serios rolul de ”muncitori la clasă”.
Nicu Bujor a făcut Liceul Pedagogic, însă nu a mers imediat pe drumul către școală. A dat la Facultatea de Drept, la Iași, a lucrat 10 ani în marketing și publicitate și abia în 2015 s-a întors la alegerea de la 14 ani. Nu se simțea împlinit în ceea ce făcea, iar bucuria copiilor descoperită în timpul unei colaborări cu Gașca Zurli (a făcut parte timp de un an zile din echipa care se ocupa de organizarea spectacolelor în zona Moldovei), plus minusurile din învățământ pe care le-a simțit în calitate de părinte, toate l-au făcut să intre în învățământ. A predat mai întâi la o școală de la sat, apoi, din 2016, la Școala „Mihail Sadoveanu” din Bacău.
Elevii săi sunt acum în clasa a II-a. Este a doua generație pe care învățătorul încearcă să o atragă cu tot felul de ”trăsnăi”, multe descoperite împreună cu ei. Povestea învățătorului care pleacă în fiecare zi ”încântat” de la întâlnirea cu elevii o lăsăm să curgă într-un interviu, în timpul căruia am descoperit un om vesel, optimist, pozitiv. Profesorul nu trebuie să-și verse problemele personale în clasă – spune Nicu Bujor – trebuie să aibă un minim bun simț, să nu jignească, să nu amenințe, într-un cuvânt ”să nu strice”. Și chiar dacă are o zi mai proastă, poate găsi echilibrul de care este nevoie la clasă alături de elevi.
SparkNews.ro: Cum ați ajuns profesor în proiectul ”Educație la înălțime”?
Nicu Bujor: Am aflat despre posibilitatea de a aplica în cadrul unor întâlniri de la Aspire Teachers. Am trecut printr-un proces de selecție, am avut o probă video și am realizat niște secvențe pentru a arăta cum am prezenta noi în fața unui public. Am înțeles că au fost peste 200 de aplicații, a fost un pic de concurență. Nu știu de ce m-au ales (râde), eu am făcut o prezentare pentru copilași… o prezentare de carte într-un stil mai jovial. Nu știam exact ce caută, ce își doresc. Mă gândeam că vor ceva foarte serios. Ulterior, când am cunoscut oamenii din echipă, niște oameni extraordinari, mi-au spus că asta vor și ei, să iasă din aspectul acela sobru și să treacă în partea aceasta de non-formal.
A fost o lecție cu emoții având atâtea camere în jurul dvs. și știind că sute de copii vă urmăresc?
A fost o lecție din toate punctele de vedere pentru mine, o experiență despre care nu poți vorbi pertinent decât dacă treci prin ea. Am emoții ori de câte ori am ocazia să vorbesc în public, dar atunci când a început numărătoarea inversă pentru a da drumul lecției în direct, mi se părea că nu se mai termină acele 60 de secunde. Și când am început, liniște totală. Nu este ca la clasă. La clasă este acea rumoare, sunt copiii, sau când ești în fața unui public, sunt acolo, îi vezi, îi simți. Acum erau șapte camere îndreptate spre mine, șapte oameni care nu mai spuneau nimic și trebuia să încep eu momentul. A fost, într-adevăr, o experiență interesantă. La sfârșitul lecției, încă eram într-o stare de încordare, de șoc.
Copiii din clasa dvs. ce au spus despre această lecție?
Au fost foarte încântați. Erau foarte mândri că m-au văzut și au rezonat cu câteva elemente din lecție. Le-a plăcut foarte mult și faptul că m-au văzut jucându-mă, atunci când eu am făcut acel moment de captare a atenției printr-un joc cu mașini.
Aplicați jocul și la clasă? Mă refer aici la jocul didactic.
Copiilor le place foarte mult ideea de joacă. De exemplu, dacă le zic <Hai să ne jucăm de-a matematica>, ei sunt foarte încântați, deși facem calcule, dar facem calcule pe baza unui joc. Dacă aș intra în clasă și le-aș spune <Copii, astăzi facem matematică, astăzi muncim, lucrăm>, nu ar mai fi entuziasmul acela. Când le spun că ne jucăm, ei sunt foarte deschiși și implicați. În același timp, deși nu există zi să nu ne jucăm, am încercat să introduc și noțiunea de muncă. Ne jucăm – chiar și când ne jucăm tratăm regulile cu seriozitate – dar vine și momentul în care le spun că trecem la treabă. Chiar așa le spun: <Trecem la treabă! Ne-am jucat, am socializat, dar este nevoie să și lucrăm.> Îi văd așa serioși deodată, cât pot ei la vârsta lor, și își asumă rolul acesta de muncitori la clasă.
Povești matematice
Cum se ”joacă” elevii la ore? Am înțeles că aveți niște ”Povești matematice”.
Este o abordare pe care am introdus-o la clasă încă din primii ani atunci când am avut calcule matematice pe baza unor probleme. Pur și simplu, am tăiat cuvântul ”probleme” din toate cărțile și culegerile și am scris deasupra ”povești matematice”. M-am legat puțin și de sensul acesta negativ al cuvântului ”problemă”… Atunci am făcut un pic altfel și de câte ori întâlnim în culegere sau în manual, noi tăiem și scriem ”povești matematice”. Am stabilit împreună cu ei că noi nu avem probleme, noi avem povești matematice, mai ales dacă le rezolvăm. Dacă nu le rezolvăm o să devină o problemă.
Din lucrul cu ei, am observat că problemele la matematică sunt 70% comunicare. Ei întâmpină dificultăți la înțelegerea textului, a unor noțiuni și am insistat foarte mult ca ei să povestească. De câte ori avem o poveste matematică, câțiva elevi povestesc ce scrie acolo. Povestesc cu implicare, cu intonație… Am căutat întotdeauna să intru cu ei în lumea acelei povești, chiar dacă este vorba de ”Ana are 7 mere, Ionel mai aduce 3…”. Facem și un joc didactic în fața clasei, dacă este nevoie decupăm repede niște foi și le colorăm sau, pur și simplu, desenăm pe tablă. Ideea este că de fiecare dată, cel puțin la început, în primele lecții cu probleme la matematică, am avut abordarea aceasta. Nu rezolvam 10 probleme într-o oră, rezolvam una, dar bine.
Așadar ei povestesc problema pentru a o înțelege…
Da, și îi încurajez foarte mult să deseneze. Au foarte multe momente de autonomie, în care lucrează singuri. Aparent singuri, eu oricum trec printre ei și îi ajut, după câteva momente lucrăm împreună, dar ideea este să rămână ei cu impresia că au lucrat, s-au implicat și au încercat. Bineînțeles că, la 33 de elevi în clasă, nu vor fi toți autodidacți, autonomi, independenți așa cum visăm. Acum majoritatea dintre ei abordează așa: taie cuvântul ”problemă”, scriu ”poveste matematică”, subliniază cuvintele magice – spre exemplu, de 5 ori mai mult, cu 7 mai puțin – și ce lucrăm noi acum mai mult – împart povestea în etape, în părți. Tragem niște linii, îi învăț să coloreze cât mai mult povestea. Mi-am dat seama că aceasta este cea mai bună soluție din tot ceea ce am lucrat cu ei.
Bănuiesc că nu fac doar eu asta, sunt o grămadă de învățători care aplică aceste lucruri, dar cumva la mine a venit din experiență, din lucrul cu ei, de la generația anterioară când vedeam că elevii se poticnesc la enunțul unei probleme. Puteau să rezolve exercițiile separat, dar când aveau o problemă, se blocau la calculele simple. Am insistat foarte mult și pe jocul didactic la matematică. În mod normal, se face mai mult la comunicare. Dar am zis că la matematică avem atâtea cuvinte, dacă facem o statistică, cred că și mai bine din 70% din matematică este comunicare.
Metoda nu funcționează chiar la toți cei 33 de copii, am și copii cu CES, mai sunt și 2-3 care au anumite dificultăți de învățare, dar progresează și ei în ritmul lor. Curba lui Gauss este verificată, la majoritatea funcționează și sunt încântat acum când văd că o bună parte dintre ei aplică, fără să mai spun eu. Dacă eu cumva uit să subliniez cuvintele magice sau să tai cuvântul ”problemă”, ei îmi atrag atenția. Am o fetiță super drăgălașă, Roxana, este fetița aceea cu un aer de om matur, foarte politicoasă și vorbește foarte frumos cu toată lumea, când citește povestea, o face cu așa o intonație…
”Procesul” de la comunicare
Sunt și mici actori… La comunicare, aveți povești, jocuri?
La comunicare căutăm soluții împreună. Una dintre ultimele ”trăsnăi” pe care le-am introdus la clasă: am avut un text – ”Ciuboțelele ogarului” și am început să judecăm în clasă personajele, să vedem cine a greșit, de ce s-a comportat așa, ce a fost în spatele atitudinii fiecăruia. Am atins și elemente din programă, dar nu am reușit să ne punem de acord asupra unei idei: dacă a greșit iepurașul sau nu. Majoritatea dintre ei, în mod instinctiv, i-au dat dreptate iepurașului pentru că i s-a făcut o nedreptate, a fost oarecum păcălit, înșelat de ceilalți doi și a fost îndreptățit să ia ciuboțelele ogarului.
Dar pentru că erau controverse, am zis să apelăm la un ajutor de specialitate. În săptămâna aceea, am făcut un adevărat proces al iepurașului – chiar așa am numit și lecția: ”Procesul iepurașului”. Am avut dintre elevi procuror, polițist, martor, toate personajele din text. Cireașa de pe tort a fost că, prin intermediul tehnologiei, am invitat un judecător adevărat, în carne și oase, am intrat online cu el, chiar din sala de judecată și judecătorul a prezidat lecția ca și cum ar face-o la el în sala de judecată.
I-a ascultat pe fiecare în parte. Procurorul a cerut pedeapsa cu închisoarea pentru iepuraș, avocatul iepurașului a încercat să îl apere cât de bine a putut, judecătorul a ascultat, a pus întrebări și în final a dat sentința. L-a iertat pe iepuraș pentru că eram totuși într-o sală de clasă, dar le-a spus copiilor foarte ferm că nu putem să ne facem singuri dreptate. Se aplică niște reguli, niște legi. După această lecție, copiii și-au schimbat poziția, au înțeles că iepurașul a greșit pentru că și-a făcut dreptate singur. Într-adevăr a fost păcălit, înșelat, dar nu trebuia să își facă dreptate de unul singur.
Partea și mai frumoasă a fost că, după ședința respectivă, am avut o sesiune de întrebări și răspunsuri. Fiecare copil a pregătit două întrebări pentru judecător. La sfârșit, judecătorul a spus că a fost cea mai grea, dar și cea mai frumoasă ședință din viața lui. A fost atât de impresionat de implicarea elevilor și de întrebări… Au întrebat cât câștigă un judecător sau care a fost pedeapsa cea mai mare pe care a dat-o vreodată. Sau întrebări la care nu m-aș fi gândit niciodată: judecătorul poate face și el închisoare dacă greșește? Un alt copil a întrebat dacă avocatul care îl apără pe cel care a greșit va primi și el o pedeapsă. Întrebările erau variate. Aceasta este frumusețea unui colectiv de copii, se completează atât de frumos. Toate întrebările au fost minunate.
Obiectivele didactice au fost atinse în această lecție, copiii au învățat să comunice, au pus întrebări, au intrat în rolul personajelor și au înțeles că există reguli într-o sală de judecată. Nimeni nu spunea nimic cât vorbea judecătorul sau una dintre părți, au intrat în atmosferă. Mi-a plăcut foarte mult că au pus întrebări, chiar și cei mai timizi au reușit și au vorbit cu judecătorul. Le-a plăcut foarte mult că și judecătorul este un om ca toți ceilalți. Au fost foarte încântați, deja unii dintre ei visau la o carieră în domeniu după această lecție.
Dar pe dvs. cum vă privesc? Au descoperit omul din spatele profesorului? Sunteți vesel la ore, așa cum vă văd în timpul discuției noastre?
Caut să introduc o atmosferă pozitivă pe cât posibil. Ei sunt foarte deschiși cu mine, îmi povestesc aproape orice. În general, copiii se atașează și sunt foarte deschiși. În afară de clasicele exemple – îmi scriu scrisori, îmi fac desene, scriu mesaje pe tablă, tot felul de dovezi de dragoste, de afecțiune pe care le fac copiii – îmi place că rezonez cu ei într-un anumit fel. Când avem ceva important sau ceva de lucru, un proiect de exemplu, ei înțeleg importanța acelui lucru și imediat se mobilizează. Dacă mă întorc în timp, la clasa pregătitoare, era o hărmălaie, o gălăgie și intrat pe sub bănci, pe bănci… Acum, în momentul în care le transmit destul de răspicat că avem de făcut asta, în momentul acela se mobilizează. Am insistat foarte mult și pe organizarea timpului, le las momente de joacă, de socializare sau momente libere, pur și simplu, apoi îi anunț că trecem la o etapă de lucru sau de activitate și imediat își iau rolul în serios.
Nici nu știu cum să explic, nu m-am gândit niciodată cum mă percep ei, pentru că am luat totul foarte firesc. Indiferent cu ce atitudine vin la școală, plec foarte bine, foarte vesel sau foarte încântat de întâlnirea cu ei. Cea mai bună dovadă a relației mele cu ei, care îmbină și starea afectivă și cea didactică, este că la ora 12.00 ei uită să mai plece din clasă. Scriu părinții: Au terminat, mai au? Noi uităm să plecăm de la școală. Îmi place foarte mult să îi aud că își doresc și vin cu drag la școală. Aceasta a fost viziunea mea și asta am urmărit tot timpul: să îi determin pe copii să vină cu drag la școală. Chiar dacă unii învață într-un fel, alții în alt fel, au ritmuri diferite, pentru toți școala să fie un loc drag, clasa, locul acela în care ne întâlnim să fie un loc plăcut. Pentru asta abordăm tot felul de metode și activități care să îi valorifice pe fiecare.
Să vă dau un exemplu: într-o pauză, a venit un băiețel la mine foarte supărat și mi-a spus că un alt copil i-a spus un cuvânt urât. În loc să îl cert pe acel coleg, l-am luat prietenește pe copil, am început să îi spun cuvinte frumoase – <Mi-a plăcut că tu ai început să citești foarte bine, mai ții minte că anul trecut era foarte greu, dar acum te descurci foarte bine și mie îmi place foarte mult, bănuiesc că și tu te simți bine> – și pe măsură ce vorbeam cu el, ținându-l în brațe, ușor-ușor l-am dus la catedră și l-am așezat pe scaunul meu. Lor le place foarte mult să intre în zona aceea. El aparent era atent la ce îi spuneam eu, dar era foarte încântat pentru că s-a așezat pe scaunul meu, radia de bucurie. Între timp, toți copiii au pus reflectoarele pe el și au început să îi spună <Dl profesor>… El era super încântat.
Clar a uitat de cuvintele urâte. M-am simțit așa ca-n povestea cu Moș Ion Roată, nu doar că i-am șters rușinea, dar era foarte bine și a plecat așa energic și cu o aură pozitivă printre colegii lui. Asta mi-a dovedit încă o dată că doar cu dragoste, cu calm, cu răbdare se pot rezolva multe și nu cu abordarea severă, cu pedepse și cu muștruluiri.
Mie nu îmi place să îi cert, dar se mai întâmplă, iar după aceste momente de ceartă, ei se liniștesc, se mobilizează, sunt foarte OK. Nu sunt afectați la modul <Gata, am stricat relația cu dl. învățător>. Trecem mai departe și o facem cu zâmbetul pe buze și cred că acest lucru vine și din faptul că am fost mereu corect cu ei. Nu m-am manifestat niciodată în funcție de stările mele interioare. Poate doar le-am zis: <Astăzi nu am o zi bună>. Întotdeauna când le-am atras atenția asupra unui comportament, am făcut-o corect, la obiect, cu argumente. Așa mici cum sunt ei, au înțeles că am fost întotdeauna corect cu ei și percep ca atare. Nu rămân cu o anumită supărare pe domnul învățător.
Unde greșesc unii profesori
Trăgând o linie în urma a ceea ce mi-ați povestit, ce trebuie să se întâmple în fiecare clasă, în fiecare școală pentru ca elevii să vină cu drag la ore, așa cum mi-ați spus că vin copiii din clasa dvs.?
Eu am ajuns la concluzia că nu există o rețetă valabilă în orice clasă, dar e nevoie de un minim de bun simț din partea cadrului didactic. Să nu strice, și o spun cu asumare. Să nu strici! Dacă nu poți face bine, nu strica! Lasă lucrurile pentru că, până la urmă, copiii se vor așeza, vor învăța, vor citi, vor scrie, le vor face pe toate. Dar nu strica! Nu veni cu problemele tale, cu manifestările tale, cu pornirile tale nervoase, cu frustrările tale! Nu-i jigni, nu îi amenința! Nu strica, într-un cuvânt, și un minim de bun simț. Dacă nu și-a făcut tema, te întrebi: e prima dată când nu și-a făcut tema? Sau de ce nu și-a făcut tema? Nu te apuca să îl sancționezi și fii corect.
După aceste două lucruri de bază – să fie un minim de bun simț și să nu strici – e nevoie și de un echilibru. Acest echilibru nu îl poți face de unul singur, îl faci împreună cu ei. Au existat momente în care parcă aveam o greutate – <Trebuie să mă duc la școală, să mă duc printre copii, nu am apucat să mă pregătesc bine pentru astăzi, ce o să fac> – și în secunda următoare mă gândeam: <Dar ție îți place să faci lucrul acesta și te simți bine printre ei.> În momentul în care îți faci treaba cu drag și te simți bine printre ei, găsești rezolvare la majoritatea situațiilor. Asculți un copil care vine cu o povestioară și o transformi într-o metodă sau într-un joc. Sau îl asculți pe copilul acela jignit și îl ajuți să treacă peste și cu siguranță băiețelul care a jignit a văzut că el a urcat pe scaunul învățătorului și cred că asta a fost muștruluiala cea mai bună.
Ca să închei, asta ar fi: un minim de bun simț, să nu strici, să ai un echilibru și să te adaptezi. Sunt momente în care iau efectiv de la ei cuvintele, poveștile și le introduc în oră. Apoi, întotdeauna trebuie presărate momente de voie bună. Noi, înainte de ora de matematică, de exemplu, punem muzică și dansăm. Poate nu de fiecare dată, dar în general, dacă intră cineva în clasă și întreabă ”Cum vă pregătiți voi pentru matematică?”, răspunsul este ”Dansăăăm!”. Din punctul meu de vedere și din ce am mai citit în literatura de specialitate, copiii și noi, oamenii, în general, învățăm prin asociere și am căutat ca ei să asocieze învățarea cu o stare de bine. De aici și poveștile, și joaca, și muzica.
Le creați copiilor o stare de bine, dar dvs. de unde vă luați starea de bine? Ca să o aibă copiii, trebuie să o aveți și dvs., nu?
Clar. Am în minte mereu câteva colege care sunt niște profesioniști desăvârșiți. În ciuda problemelor personale, unele chiar grave, în fața clasei sunt de neclintit. Sunt colege de la gimnaziu chiar de la mine din școală, pe care le apreciez foarte mult și o doamnă învățătoare de la o altă școală, cu care lucrez foarte mult, colaborăm în multe proiecte – doamna Mirela Spiță și caut să învăț cât mai mult de la ele. De câte ori mă cuprind chestiunile personale, mă gândesc la cum reușesc oamenii aceștia să fie profesioniști desăvârșiți și, chiar în ultima vreme, repet acest lucru: Profesionist, fii profesionist!
Profesionist înseamnă să-ți faci treaba acolo unde ești, fără să aduci bagajul acela negativ pe care îl duci în spate. Dar asta nu este întotdeauna posibil, nu reușesc mereu să fiu vesel și atunci folosesc lucrul acesta la clasă: ”Copii, să vedeți ce mi s-a întâmplat..” Poate unii mai întreabă: ”Domnu’, dar astăzi sunteți/ești supărat?” ”Haideți să vă spun ce mi s-a întâmplat.” Și de acolo începem o poveste. ”A, dar și mie mi s-a întâmplat! Și tatăl meu…” Facem povestea, apoi hai să notăm titlul lecției și facem așa o trecere… Nu mi-e teamă să fiu vulnerabil în fața copiilor. Ei sunt foarte receptivi la aspectul acesta, să te vadă uman, să te vadă cu bune și cu rele, mai ales că în multe situații se regăsesc și ei.
-
-
-
-
”Jurnal de călătorie”, un proiect pe care elevii l-au desfășurat în clasa I. În fiecare săptămână, ei călătoreau într-o țară
Mituri despre clasa pregătitoare
Am citit că ați făcut acum doi ani un eveniment pentru părinți, „Pregătit pentru pregătitoare”, în care ați demontat mituri despre clasa pregătitoare. Care sunt acele mituri?
Am observat, în funcție de etapele în care sunt copiii, că părinții au niște apăsări, niște greutăți. De fiecare dată când se termină un ciclu de învățare, au o teamă față de trecerea la următorul ciclu, fie că termină grădinița și copilul trece în clasa pregătitoare, fie că termină clasa a IV-a și începe clasa a V-a. La generația trecută, auzeam destul de des: ”O să vezi tu în clasa a V-a. Acum, da, cu dl. învățător îți merge, mai e cum mai e, dar o să vezi tu acolo când o să ai profesori…” Mi-am dat seama că trecerea aceasta de la o etapă la alta este dificilă mai mult pentru părinți și pune presiune pe copii.
M-am gândit atunci să fac o întâlnire cu părinții viitorilor elevi din clasa mea, în care am prezentat elemente din programă, dar și elemente din activitățile pe care urma să le facem la clasă. Am prezentat modul în care abordăm clasa pregătitoare, să demontăm niște mituri. Și pentru copiii de grădiniță este greu, pe unii îi amenință părinții: ”O să vezi tu că mergi la școală, nu te mai joci tu acolo…” Nu, clasa pregătitoare este mai mult o joacă. Ne jucăm mai mult și ușor-ușor introducem reguli, elemente de disciplină, facem trecerea de la grădiniță la școală.
Le-am prezentat toate acesta aspecte, am spus că cel mai bine este să evităm presiunile și folosirea amenințărilor în discuțiile cu copiii. Am avut invitată o colegă de la altă școală ca să nu mă audă doar pe mine, dar și pe consilierul psiholog din școala în care sunt. Am discutat foarte mult cu ei și pe partea de relaționare, a fost o ședință totală: și un pic de parenting, și un pic de ședință cu părinții, și un pic de tehnici cum relaționăm, cum ne jucăm, la ce să se aștepte părinții. Ca atare, când ne-am regăsit în toamnă, a fost o atmosferă plăcută, relaxată.
Învățător după o experiență cu Gașca Zurli
De câți ani sunteți învățător?
Metaforic vorbind, sunt învățător de la 15 ani (râde), de când am făcut Liceul Pedagogic. Dar învățător efectiv, la clasă, sunt de 6 ani. Am prins experiență din diferite medii și, la un moment dat, chemarea aceasta era tot mai puternică și acum 6 ani am ales să intru în învățământ.
Ce v-a făcut să vă îndreptați către catedră după atâția ani?
Au fost mai mulți factori care m-au determinat. Am observat – de aceea spun că este o chemare – că nu aveam o satisfacție deplină în ceea ce făceam, parcă ceva lipsea. Nu mi-am dat seama de acest lucru la momentul respectiv, îmi dau mai degrabă seama acum, uitându-mă în urmă și făcând comparație cu ce fac acum. Acum simt o împlinire pe care nu o simțeam înainte.
La un moment dat, într-un concurs de împrejurări, am început să colaborez cu Gașca Zurli și am avut o activitate de un an de zile. Am organizat evenimente, am făcut parte din echipa de management, am cunoscut-o pe Mirela Retegan și echipa, am organizat spectacole în zona Moldovei și am avut ocazia să interacționez cu copiii care veneau la spectacole. Vedeam bucuria lor, nevoia lor de conectare, de joacă, faptul că percepeau foarte bine un mesaj care era ascuns într-o piesă de teatru, într-un cântec…
Acești doi factori s-au completat cu faptul că și eu sunt părinte și, având copii, m-am izbit la un moment dat de niște minusuri pe care le avea învățământul și pe care încă le mai are, minusuri pornite și de la cadrele didactice, și de la sistem în general, iar chemarea era tot mai puternică. ”Dacă tot ești așa deștept, de ce nu faci tu lucrul acela. Tu ai calificare și poți să faci”, îmi spuneam în sinea mea.
Așa m-am decis să caut post într-o școală. Era toamnă, nu știam nimic despre etapele de mobilitate, cum intri în învățământ, ce examen se dă… Sunt niște etape ce trebuie respectate, titularizarea se susține în vară…. Însă eu mi-am dorit foarte mult și întâmplarea a făcut să rămână un post liber într-o școală dintr-o localitate de lângă Bacău. M-am prezentat la acea școală, am făcut un contract, iar în anul acela, m-am izbit de toate neajunsurile din sistemul de învățământ. În anul următor am dat titularizarea, am luat post la ”Sadoveanu” și acum sunt la a doua generație de elevi.
Dar ce minusuri sunt în sistem? Cele care v-au făcut să intrați în învățământ.
Atingem întrebarea pe care mi-ați adresat-o mai devreme, cum trebuie să fie profesorul la clasă. Sunt profesori, cadre didactice – de la educatoare până la profesori – foarte subiectivi, mai mult decât ar fi cazul. Eu le spun părinților încă de la primele ședinte: ”Eu vreau să fiu învățătorul pe care doresc să îl am eu pentru copiii mei. Sunt învățătorul fiecărui copil, în aceeași măsură.”
Unul dintre minusurile din învățământ vine de la cadrele didactice care vin cu toate frustrările lor, cu toate neajunsurile lor personale și le varsă în clasă, le varsă pe copii și fac diferențe, chiar și în evaluarea copiilor. În plus, cum spuneam mai devreme, dacă s-ar putea să nu strici, ar fi ideal. Dar sunt profesori încă destul de mulți care sunt nemulțumiți de ceea ce fac sau de propria lor viață și atunci copiii văd, copiii simt foarte bine. Dacă ai putea să te duci în fața copiilor și să îți faci bine treaba, doar așa le poți transmite copiilor pasiunea pentru ce faci, nu amenințându-i cu note, cu teze, cu tot felul de măsuri coercitive.
Scrisoare-fluviu
Un proiect în care sunteți implicat este ”Provocarte”. Să ne spuneți puțin în ce constă.
Este ceva care a ajuns să ne depășească, dar într-un sens pozitiv. Ideea proiectului îi aparține doamnei Mirela Spiță și împreună l-am pus în practică. Anul trecut, la prima ediție, au participat 3 sau 4 clase. Am făcut fișe de lectură cu elevii, ne-am adunat în parc și le-am expus. La a doua ediție de anul acesta, din 3 octombrie, rezultatele au fost copleșitoare. Au participat 32 de clase. Au fost peste 400 de copii în parc, părinți, frați, surori și au participat la un Festival de lectură.
Cum se întâmplă lucrurile? Copiii citesc pe tot parcursul anului și fac fișe de lectură, apoi le expunem. Ideea este să facem o scrisoare-fluviu din fișe de lectură, iar anul acesta, am împânzit tot parcul cu ele. În cadrul evenimentului am avut și o bibliotecă vie cu 16 cărți vii din diferite domenii: am avut un bucătar, un jandarm, un avocat… Copiii veneau, împrumutau cartea vie, puneau întrebări, ascultau și o duceau înapoi la biblioteca vie.
O altă acțiune a proiectului a fost să donăm cărți. Profesorii au venit cu propriul exemplu, au donat cărți – am dorit să fie cărți noi, pe cât posibil – și am vrut să le ducem în școli sau clase care nu au posibilitatea să acceseze cluburi de lectură. Am avut și un parteneriat cu o tipografie din Bacău care ne-a ajutat cu câteva cheltuieli de organizare, iar la ultima acțiune ne-a ajutat cu o mini-bibliotecă, în formă de căsuță pe roți. Am gândit acest tip de bibliotecă împreună cu Mirela Spiță, să fie un mijloc didactic pentru activități de literație, pentru activități de lectură, să fie altfel, nu un raft fixat pe un perete. Să fie tot în ideea de joacă, de participare, copiii să stea în jurul căsuței, să o plimbe prin clasă și să ia cărți din ea.
Ideea de bază a proiectului este de încurajare a lecturii în rândul copiilor?
Să încurajăm lectura. Dar mai mult decât a încuraja, efectiv să îi provocăm să citească și să vadă că cititul are mai multe rezultate. Faptul că ei citesc și fac fișe de lectură le dă o calitate de membru al proiectului și apoi ei ies cu ele și le afișează. Ei se simt foarte bine când sunt văzuți și am valorificat un pic nevoia aceasta a lor de a fi văzuți și de a face parte dintr-o comunitate. Am reușit să creăm o comunitate de cititori. Mulți dintre ei i-au provocat și pe părinți să citească, au venit și părinții cu fișe de lectură și a fost așa un fenomen. Noi nu am vrut să le transmitem copiilor ideea de ”trebuie”, ”sunt copil, trebuie să citesc”, nu, ”toată lumea citește, toți citim”.
Copiii din clasa dvs. citesc și ei?
Da, citesc cărți adecvate vârstei lor. În clasa I, am participat cu câteva povești. I-am încurajat să facă proiectul cu mama și cu tata…. Până la urmă, ne interesează foarte mult să introducem lectura în activitățile curente, ca pe ceva firesc, nu ca pe o obligație. Reacțiile lor ne-au dat putere, energie de fiecare dată. Văzându-i pe ei cât de entuziasmați sunt când își expuneau fișele de lectură și cât de încântați erau să meargă la alte clase să vadă ce au citit ceilalți, asta ne-a dat încredere și energie să continuăm.
Următoarea etapă care este?
Proiectul este continuu, pe tot parcursul anului copiii citesc. Profesorii și învățătorii încheie niște contracte cu elevii prin care ei se angajează să citească. Evenimentul din parc este gândit să fie în jurul Zilei Educației și atunci sărbătorim prin acea întâlnire. În fiecare an vom organiza evenimentul și va fi ca un Festival al Lecturii de Ziua Educației. În ultima acțiune din proiect, am fost cu elevii să ducem biblioteca la o școală de lângă Bacău. Nu am vrut să lipsească elevii pentru că pentru ei facem asta și rezultatele au fost pe măsură. Elevii noștri erau foarte încântați să facă parte dintr-o acțiune de donare, o parte din cărți erau donate de ei, și în același timp au văzut că se întâmplă ceva în jurul ideii de lectură. Copiii de acolo, copiii-gazdă, erau de asemenea încântați.
Un alt element din proiect este o scrisoare deschisă pe care am adresat-o Ministerului Educației prin care solicităm să doteze clasele cu mini-biblioteci, să aloce fonduri în acest sens, mai ales clasele din zonele defavorizate. Undeva, într-un document, există o prevedere că învățătorul ar trebui să aibă o mini-bibliotecă la clasă. Prevederea există, dar nu există baza materială. Și nici nu se precizează cine trebuie să o asigure.
Ați primit răspuns de la minister?
Încă nu, nu am primit răspuns, dar vom mediatiza și vom da publicității scrisoarea. Vreau să vă mai spun ceva: în primele zile după ce am intrat în învățământ, eram așa de entuziasmat, în pofida minusurilor, neajunsurilor din sistem, încât îmi venea să opresc oamenii pe stradă, la propriu, și să le spun: ”Știți, eu sunt învățător.” Statutul cadrului didactic nu este prea bine poziționat încă, și-a pierdut foarte mult din autoritate, dar mai lucrăm la asta și cred că o să mai câștigăm. Acum se întâmplă și foarte multe lucruri faine.
Simțiți că schimbarea aceasta a profesorilor începe să se producă? Există o mulțime de comunități.
Da, se întâmplă lucruri frumoase. Se întâmplau și înainte, dar nu erau vizibile și nu exista conexiune. Cei care fac lucrurile altfel erau izolați și atunci când ești izolat este destul de greu, am simțit-o și eu. Dar în momentul în care m-am conectat în cadrul unui grup lucrativ, în fiecare asociație în care am intrat, SuperTeach, Aspire Teachers, chiar și Educație la înălțime, în fiecare simți că nu ești singur și asta te ajută foarte mult, îți dă energie. Atunci când generezi o schimbare și vrei să determini oamenii să iasă din zona de confort prin exemplul tău, nu este chiar confortabil pentru ceilalți, dar suntem tot mai mulți și putem schimba lucrurile.
-
-
-
Ora de gătit în Clasa ”Detectivilor”
Sursa foto: Arhiva personală – prof. Nicu Bujor
Citește și:
- Clasa în care elevii încep ziua cu „întâlnirea terapeutică”. Învățătoarea pune lecțiile pe ritmuri muzicale și „țese” povești ce rămân în memoria copiilor
- Ora de astronomie, la clasele primare. Învățătoarea predă un opțional, face experimente cu elevii și duce tema spațiului cosmic la toate disciplinele
- Cum a reușit o educatoare să pornească schimbarea în școală. La Salva, profesorii predau în echipă, copiii citesc și au activități în aer liber
- Cum poate fi transformată o școală în care elevii să progreseze și să vină cu bucurie. La Petelea, un sat din Mureș, schimbarea a început de la profesori