… și cât de mult vă prețuiesc și acum. Nu știu dacă v-am spus-o vreodată, o fac astăzi, pentru că sunteți profesorii mei, cei care m-ați inspirat, m-ați încurajat și m-ați ajutat să fiu ceea ce sunt. Profesorii îți pot fi model, alții îți pot frânge aripile. Nu i-am uitat pe ultimii. Cei care țipau, jigneau. La ora lor, te ghemuiai în bancă de teamă să nu te scoată la tablă. Însă, pe dumneavoastră, cei mai buni profesori, vă port în suflet.
Profesoara de română din generală. Blândă, caldă, de o bunătatate inexplicabilă pentru mine, copilul de 11-12 ani. M-a făcut să îmi placă să învăț și cred că de acolo, de la acele ore de română, a pornit alegerea făcută după liceu. O văd la catedră zâmbind și încurajându-mă să merg la olimpiade. Pe atunci nu existau metodele inovative de astăzi, dar doamna de română (nici nu îmi amintesc că îi spuneam ”tovarășa”) avea darul de a face atractive și cele mai anoste lecții. Nu a ridicat niciodată un zid între catedră și bănci, era acolo lângă noi, pentru noi.
Profesoara de franceză. Tânără, frumoasă, îi urmăream fiecare gest, fiecare mișcare. O admiram și iubeam limba franceză. Salutul la venire și la plecare, în limba franceză, cine îl uită?! Simțeam că îmi apreciază eforturile și știți cât conta lucrul ăsta? Îmi dădea încredere că pot și că vreau mai mult. Am reîntâlnit-o în timpul liceului, când am decis să dau la Jurnalistică. În curtea casei de la țară, îmi explica, mă învăța… Oare v-am spus, în acea vară, ”Mulțumesc”, doamna profesoară?
Profesorul de chimie și de fizică. Era așa o stare de bine la orele de fizică și chimie… Profesorul făcea orele magice, râdea cu noi, nu ne sancționa greșelile (uite, se putea și atunci). Avea un indicator cu care ne plimba prin Tabelul lui Mendeleev, iar experimentele în laboratorul de chimie erau ceva ce mulți elevi nici nu au în ziua de astăzi (pentru că nu au laboratoare). Am încercat în ultimii ani să aflu vești despre profesorul de chimie. Știu că trăiește în comuna de lângă satul meu natal și bine ar fi, într-o zi, să trec să-i întorc o părticică din acea stare de bine pe care eu am primit-o.
Dirigintele. Era profesorul de geografie. Astăzi nu mai este printre noi, dar îmi amintesc glumele lui, micile lui supărări și faptul că îi așteptam ora. Chiar și atunci când te chinuiai să cauți pe hartă te miri ce muntișor sau delușor, nu te puteai supăra pe el. Și nici el pe tine. Nu îmi amintesc cum ne-am despărțit în clasa a VIII-a, însă una dintre puținele fotografii pe care le am din generală mi-l arată așa cum îl știam: profesorul dintre noi.
Profesoara de contabilitate din liceu. Am făcut Liceul Economic, nu mi-a plăcut (doar am ajuns la Jurnalism), mă exaspera T-ul contabil, cu credit și debit, dar în minte mi-a rămas modul cum profesoara ajungea la noi. Te deschideai în fața ei, zâmbea și atunci când greșeai, iar tu îți doreai să nu mai greșești a doua oară. Tare mi-aș fi dorit atunci să îmi fie dirigintă.
Profesoara de geografie. Nu eram mare fan al materiei, dar doamna profesoară era cool. Povestea geografia plimbându-se printre bănci și mă captiva, era un profesor altfel. Am revăzut-o mult mai târziu, devenise director al liceului. Proful de engleză mă invitase să le vorbesc elevilor despre meseria de jurnalist. Am regăsit-o neschimbată, cu același zâmbet, însă nu am apucat nici atunci să îi spun că a fost unul dintre profesorii mei cei mai buni.
Profesorul de engleză. Nu mi-a predat vreodată, însă i-am observat relația cu elevii din liceu. De aceeași parte a baricadei, o strânsă legătură profesor-elev pe care am remarcat-o cumva și în generală, când preda la școala de la mine din sat. Îi văd și acum modul în care comunică cu foștii elevi și îmi dau seama că atunci nu m-am înșelat. Îmi place să cred că am legat o prietenie și mi-aș dori să văd mulți profesori ca el.
Profesoara de franceză. Este profesorul de suflet din liceu. M-a ajutat enorm cu admiterea la facultate, visam franceză în clasa a XII-a. Este omul care m-a susținut, m-a încurajat și a găsit cele mai potrivite cuvinte chiar și atunci când mi se spunea că nu am nici o șansă să intru la Jurnalistică. Mi-a dat încredere și nu am renunțat la visul meu. În toți acești ani, am rătăcit un pic limba franceză, dar doamna profesoară va rămâne mereu cel mai bun profesor.
Acest text nu este o poveste din școală, nu este despre o bună practică și nici despre o școală colorată. Este o întoarcere în timp, o scrisoare și un ”mulțumesc” pentru cei mai buni profesori. Cei pe care i-am avut și cunoscut la Școala Mavrodin, județul Teleorman, și Liceul Economic Roșiorii de Vede.
Sursa foto: unsplash.com
