Alexandra Rucsăndescu este singura învățătoare din Vâlcelele, un sat din județul Constanța, aflat aproape de granița cu Bulgaria. Predă la clasă de simultan și are 28 de elevi, de la clasa pregătitoare până la clasa a IV-a. Actriță de profesie, Alexandra Rucsăndescu a venit la catedră la școala primară din sat anul trecut, în cadrul programului Teach for Romania. Întreruperea cursurilor în martie a fost o mare provocare. Într-un sat în care nici semnalul nu este bun la telefon, învățătoarea a reușit să îi ”adune” pe copii și să continue lecțiile cu cei mai mulți dintre ei. ”Școala de acasă” se desfășoară pe telefon. Cu unii, orele au loc pe WhatsApp, cu alții – cei care au ”telefoane cu butoane” – cursurile reprezintă discuții ”unu la unu”. Dintre cei 28 de elevi din clasă, doar 4 nu participă. Ceilalți fie folosesc telefoanele părinților, fie au telefoane proprii (nu mai mult de 5-7), iar pentru cei care nu aveau deloc, Alexandra Rucsăndescu au fost ajutată de prieteni care au donat câteva telefoane.
Vâlcelele este un sat ce aparține de orașul Negru Vodă, unde trăiesc nu mai mult de 100 de familii, povestește Alexandra Rucsăndescu (foto). Un loc cu oameni nu tocmai înstăriți, în care școala online este greu de realizat, însă învățătoarea a ținut să continue orele și după suspendarea cursurilor. Singura soluție pentru putea a păstra legătura cu elevii era telefonul și, din momentul în care școala s-a închis, a încercat să ”îi adune” pe copii. A reușit după aproape o lună de eforturi.
Primul pas l-a făcut atunci când a auzit că există posibilitatea ca cei mici să rămână acasă. Vreo 5-7 copii din clasă aveau telefoane și veneau cu ele la școală (”Își făcuseră rutina, lăsau telefoanele într-un sertar, le închideau și când aveau nevoie mă întrebau”), iar pe aceștia i-a ajutat să își instaleze WhatsApp-ul. După ce nu au mai mers la cursuri, copiii au început să vorbească cu învățătoarea și să spună în sat cum discută ei cu ea, că o pot vedea…
”Atunci au început să mă sune mămicile și am stat la telefon să le explic ce este WhatsApp, cum se instalează, ce trebuie să facă. Copiii care aveau deja instalată aplicația au dat și ei o mână de ajutor. Ușor-ușor, ne-am strâns. Marea problemă era însă că nu toți copiii aveau device-uri”, spune învățătoarea.
Provocările educației la distanță
Alexandra Rucsăndescu a apelat în acel moment la prieteni care au donat patru telefoane cu cartelă: ”Acum, dintre cei 28 de copii, fac lecțiile cu 24. Lipsesc patru copii: trei frați care provin dintr-o familie care are, în această perioadă, ceva probleme, cu tatăl în spital, și nu au putut să ia parte la aceste ore și un băiețel dintr-o familie la care am simțit reticență și am zis că nu este momentul să insist. Ei nu au nici telefon, nimic…”
Cu o parte dintre elevi, învățătoarea desfășoară lecțiile pe WhatsApp, pe alții îi sună și discută la telefon. S-a adaptat în funcție de ceea ce are fiecare: telefoane ”cu butoane” sau telefoane smart.
”Unii copii sunt dependenți de telefoanele părinților. Să nu vă imaginați că sunt unele performante. Au telefoane cu butoane, dar măcar îi aud pe copii. Alții au telefoanele trimise de mine, nici ele ultra-performante, dar îmi permit să îi văd, iar alții aveau deja telefoane. Cei care sunt frați împart același telefon”, explică învățătoarea, care le-a trimis copiilor și scrisori pentru a-i asigura că totul va fi bine.
Device-urile nu au reprezentat însă singura problemă pentru că o alta s-a dovedit lipsa semnalului în sat. Aici cei care au găsit soluția au fost copiii: ”Infrastructura încă lasă de dorit, așa se explică și vocea mea răgușită… Nu este semnal. Un lucru de apreciat la copii este că ei găsesc imediat soluții. Și-au luat o masă, un scaun și au ieșit afară, în curte, la drum, acolo unde aveau semnal. Dacă nu era nici la drum, au mers la o verișoară, la un verișor unde știau că este semnal mai bun. Am încercat să le explic pe cât cu putință să nu interacționeze foarte mult unii cu ceilalți și am constatat că majoritatea stau acasă, verișorii ce se mai duc unii la alții pentru semnal.”
Lecțiile pe WhatsApp și la telefonul cu butoane
Învățătoarea organizează lecții video pe WhatsApp, la Română și Matematică, cu câte 2-3 copii, grupați nu pe clase, ci în funcție de ceea ce știu: ”Degeaba îi grupez pe clasa a IV-a, dacă unii nu știu literele. I-am grupat în funcție de cunoștințele lor să putem să creștem împreună.”
Cu elevii care au telefoane clasice, lecțiile sunt ”unu la unu”, iar învățătoarea lucrează cu ei operații aritmetice, despart cuvinte în silabe, identifică literele folosite: ”Cu cei mai mari, lucrez pe literație. Citim textul și discutăm: de ce crezi tu că spune autorul acest lucru, hai să repovestim, ce ai schimba tu… Lucrăm și la gramatică. Se pot face lecții și fără apeluri video. Pentru mine, apelurile video sunt mai mult ca un feedback. Dacă se încruntă copilul, îmi dau seama că poate nu a înțeles, dar îi este teamă poate să spună… Mimica este foarte importantă în apelurile video.”
În condițiile unor cursuri pe grupe și de ”unu la unu”, învățătoarea ajunge să petreacă cel puțin cinci ore pe zi în discuțiile cu elevii și mărturisește că cel mai mult a stat 11 ore. Întâlnirile sunt programate, însă nu toți copiii pot participa la ora stabilită, pentru că părinții nu sunt acasă sau sunt în grădină: ”Îi sun și nu răspund și mă sună seara la 8.00-9.00…”
Cu toate dificultățile, Alexandra Rucsăndescu spune însă că este recunoscătoare pentru această perioadă pentru că are posibilitatea să lucreze separat cu unii elevi. ”Acești copii au probleme la citire, la recunoaștere, la interpretare, la literație… Faptul că pot să lucrez unu la unu înseamnă foarte mult, iar copilul înregistrează progrese”, mărturisește învățătoarea.
În afara lecțiilor, Alexandra Rucsăndescu a ales să nu îi oblige pe copii să facă teme, dar cine dorește poate lucra suplimentar. ”Am vrut să le dau ocazia să se bucure de momentul acesta, de faptul că ne vedem, că ne auzim și învățăm. Feedback-ul este încurajator pentru că ei vin și îmi spun că au mai lucrat ceva. Vin cu tot felul de propuneri, au foarte multe idei pe care le pun în practică, fără să intervin eu. Copiii se bucură foarte mult atunci când sunt băgați în seamă. Ei simt nevoia să vorbească, să povestească, să se exprime și sunt fericiți când au cu cine să comunice, că cineva poate să îi asculte și poate să îi învețe. Au nevoie de această interacțiune, să știe că sunt importanți și valorificați. Aici este nuanța cea mai importantă, din punctul meu de vedere, în viața unui copil: Dă-i atenție, valorifică-l!”, explică învățătoarea.
De la actorie la catedră
Alexandra Rucsăndescu este actriță de profesie. A terminat facultatea la București, a jucat într-o trupă de teatru, însă, după o vreme, s-a întors la Constanța. Până în toamna anului trecut, a susținut în școli și grădinițe cursuri opționale de dans și de teatru. Adeptă a educației nonformale și cu o experiență de 7 ani la Cercetași, Alexandra Rucsăndescu și-a dorit să aplice astfel de metode la clasă și așa a intrat în programul Teach for Romania, fiind în primul an la catedră.
”Educația nonformală e pe sufletul meu, mi-e acolo, mi-e la îndemână și merge mână în mână cu teatrul. Am lucrat o perioadă în Montessori și mi-a plăcut teribil de mult, după care a apărut Teach for Romania. La început, nu eram foarte hotărâtă, dar tot vedeam reclamele pe site și m-am întrebat: Ce am făcut eu în ultimii doi ani? Aceleași lucruri, hai să vedem, ce poate fi așa de rău? Și atunci a apărut Teach-ul care mi-a fost mănușă, este ceea ce trebuie.
Cu multă muncă, cu multe frustrări, cu multe ziduri de dărâmat, cu multe cunoașteri despre mine pentru ca eu să pot să mă adaptez într-un sistem care nu este deloc confortabil cu ceea ce sunt eu și cu nonformalul, într-un sistem educațional care lasă de dorit, din păcate, dar care poate fi adaptat în funcție de nevoi și cu deschiderea părinților și a cadrelor didactice”, declară Alexandra Rucsăndescu.
Până la suspendarea cursurilor, învățătoarea făcea naveta zilnic de la Constanța la Vâlcelele. ”Se face așa liniște după el… Este ultimul sat aproape de granița cu Bulgaria. Unde se termină satul nu mai există asfalt, este câmp. Prima dată când am fost acolo și am vrut să întorc mașina, m-au oprit jandarmii, era punctul de trecere. Este un sat mic, cu maximum 100 de familii, cei mai mulți oameni sărmani. Copiii de gimnaziu merg la Negru Vodă, unde se află structura principală. În Vâlcelele, există o singură instituție de învățământ, unde învață sub același acoperiș 13 copii de grădiniță și clasa mea de simultan, cu 28 de elevi”, povestește Alexandra Rucsăndescu.
Educația nonformală, în școala de la Vâlcelele
Începutul la școala din sat nu a fost ușor, pentru că mulți nu înțelegeau de ce noua învățătoare face școala altfel: ”Dumnezeu îți dă ceea ce meriți și mie mi-a dat exact ce aveam nevoie. Mi-a dat Montessori. Am lucrat o bucată bună de timp cu copiii în Montessori, până am ajuns să îi cunosc foarte bine, să știu foarte bine cum funcționează fiecare și acest lucru m-a ajutat teribil.
Educația nonformală nu a fost însă bine primită la început. Părinții nu înțelegeau de ce nu stăm în clasă și ieșim în curtea școlii… Au fost multe reproșuri din toate părțile. De înțeles însă, acum, fiindcă ei nu mai văzuseră așa ceva. Educația Montessori merge mână în mână cu educația nonformală, presupune foarte multă practică. Toți copiii au o imaginație foarte bogată și atunci am mers pe aria aceasta.
La început, aveam elevi interiorizați, nu știau de ce trebuie să lucrăm împreună, nu înțelegeau de ce îi întreb cum se simt, dacă au mâncat în acea zi… Pentru mine a fost senzația că nu ajung acolo. A necesitat o foarte mare rutină, o foarte mare cunoaștere a fiecăruia, multă autoreflecție. Erau două ore de navetă în care puteam să mă gândesc ce a mers în acea zi, ce n-a mers, unde trebuie să mai lucrez, de ce acel copil a reacționat așa.
Elevii mai mari m-au ajutat foarte mult. Cei de clasa a III-a și a IV-a au fost foarte receptivi în a-i ajuta pe cei mai mici. Ei și-au dorit acest lucru, lucru pe care și în ziua de astăzi îl remarc pentru că îi ajută nu numai la școală, îi ajută și în afara spațiului școlii. Singurul lucru pe care eu l-am făcut a fost să îi împing un pic de la spate și să cred în puterea lor și în ceea ce au ei pur și simplu, intuiția și nevoia de a ajuta, care ulterior se mai cenzurează.”
Programul la clasa simultană începea la 8.00 dimineața și se termina la 14.00. Primele două ore erau destinate copiilor de la clasele pregătitoare, I și a II-a, de la 10.00 la 12.00 erau ore comune cu toate clasele în care se făcea Muzică și mișcare, Dezvoltare personală sau Engleză, iar la următoarele două ore participau elevii din clasele a III-a și a IV-a.
Repetiții pe ulițele din sat
Învățătoarea povestește că la ora de Istorie de la clasa a IV-a, de exemplu, îi provoca pe cei de la a III-a, care aveau AVAP, să asculte poveștile și să le transpună în grafică, să le ilustreze, imaginându-și cum erau soldații sau cum cred ei că se desfășurau luptele. Alexandra Rucsăndescu a adus, de altfel, la clasă și elemente din teatru și chiar a încercat să pună în scenă o piesă, Vrăjitorul din Oz.
”Eram foarte entuziasmată, până m-am izbit de faptul că sunt elevi de clasa a IV-a care nu știau să citească, nu recunoșteau literele. Atunci, le-am citit și am încercat să le dau aripi pe partea de povestire, de imaginație. Ușor, cu foarte multă răbdare. După ce au început să recunoască literele, am început să citim textul, cei care citeau mai greoi au fost ajutați de cei mai mari și au învățat ușor-ușor replicile. Se întâlneau în sat sau în fața școlii și făceau repetiții, să vadă fiecare ce replică își amintește. Am făcut cu ei jocuri de improvizație, jocuri de cunoaștere, de auto-cunoaștere, am încercat să aduc la clasă nu atât teatrul în sine, cât elementele din teatru”, spune învățătoarea.
Despre lecțiile din această perioadă, învățătoarea recunoaște că presupun un efort mai mare, dar subliniază sentimentul de satisfacție pe care îl are la finalul unei zile în care a comunicat cu copiii și le-a transmis ”încrederea că totul este bine, că sunt pe drumul cel bun, știu foarte multe, doar că până acum nu au fost ghidați”.
”Pentru mine, sentimentul este foarte fain la sfârșitul unei zile. Când am preluat acești copii, dorința mea era ca după program să mai stau cu ei 2-3 ore în plus pentru a învăța și consolida, dar m-am lovit de anumite bariere… Dar, cum spuneam, Dumnezeu îți dă ceea ce îți dorești. Îmi dă această perioadă în care pot să mă ocup unul la unu de anumiți copii cărora vreau să le deschid aripile. Este obositor, dar mi-e foarte bine. Senzația este extraordinară pentru că știi că, astăzi, a înțeles acel copil ceva anume, ceva ce a încercat două săptămâni și zici <Da, în sfârșit!> Merită aceste ore!”
Foto: Alexandra Rucsăndescu
Citește și:
- O învățătoare din Mehedinți a făcut posibilă școala online pentru toți elevii din clasă. Elisabeta Păcuraru a dus o tabletă fiecărui copil acasă FOTO
- Școala de acasă, la sat. Cum își pregătește o profesoară de română elevii pentru Evaluarea Națională: „Cu toate neajunsurile, se poate și în rural”
- Mate pentru toți: Lecții video, predate de un profesor care a început Școala de acasă cu „Forrest Gump” și probleme de logică VIDEO
- Lecția de fizică, cu factura de Enel în față. Antoneta Împușcatu continuă să facă ore altfel și în mediul online
