O poveste despre ”îngerii născuți fără aripi”. Cum a ajuns o elevă de liceu să învețe doi copii pe treptele unei statui din Constanța

1
Foto: pixabay.com

Lidia era în clasa a IX-a când l-a întâlnit pe Andrei, undeva, pe stradă, în Constanța. Băiețelul avea 10 ani și era abia în clasa I pentru că părinții nu avuseseră bani să-l dea la școală. Mai târziu l-a cunoscut și pe Teo, fratele lui. Doar ei doi, dintre cei șase copii romi care își petrec timpul prin centrul vechi al orașului, de multe ori cerșind, merg la școală. Însă, atunci nu știau să scrie, să citească, să socotească, iar Lidia a început să-i învețe, mai întâi într-o cafenea, apoi pe treptele unei statui. 

Lidia Dragu (foto) este acum în clasa a XII-a, la Colegiul Național ”Mihai Eminescu”. A scris povestea celor doi copii, ”o poveste despre îngerii născuți fără aripi”, pe ”Vocea noastră”, o platformă creată de Asociația Elevilor din Constanța, unde elevii își pot exprima opiniile, experiențele și se pot face auziți.

”Nu cred că este om al străzii în Constanța pe care să nu-l știu, dacă nu personal, măcar povestea din spate. Sunt vreo șase băieței în centrul vechi, doar ei doi merg la școală, în rest sunt analfabeți. Știu multe povești, am acordat atenție multor oameni ai străzii, dar de acești copii sunt cel mai atrasă. Când mă văd încep să țipe “Uite-o pe Lidia” și aleargă să mă ia în brațe”, ne povestește Lidia.

Andrei și Teo au ajuns, anul acesta, în clasa a III-a, au 12 și 13 ani, și au început să învețe cu Lidia într-o cafenea din centru.

”I-am cunoscut total întâmplător. Dintre toți cei șase, ei sunt singurii care au un cămin, o locuință, cu toate că dorm mai mulți în cameră, sunt și cu bunicii… Condițiile nu sunt bune absolut deloc. În prima perioadă, mergeam la o cafenea din centru, le luam și lor câte un suc, și am stat acolo și am învățat câteva luni, până când patronii n-au mai fost de acord că “nu dă bine la imaginea cafenelei”. Ne-am mutat atunci la statuia Lupoaica și frații Romulus și Remus. Are niște scări destul de mari și învățam acolo”, își amintește Lidia.

Lecțiile le-a început atunci când ea era în clasa a X-a. Învățau la română, la matematică (”mai mult m-am axat pe română, știau să scrie unele litere, dar nu și cum se numesc acele litere și am învățat alfabetul cu ei”), dar și la istorie. Se întâlneau ori de câte ori vremea le permitea, mai puțin iarna, din cauza frigului.

Copiii se întreceau la primele ”ore”, cine învață mai mult, cine a făcut temele, până când ”Andrei a spus că el vrea muncească”: ”Nu prea avea atracție pentru școală. Voia, dar nu voia. Avea o altă educație, el voia să pună mâna să muncească.  În timp ce Teo își dorea să știe totul, să cunoască povești, să învețe”.

Lidia îi ajută și acum, după trei ani, se întâlnesc (”suntem foarte buni prieteni”), se joacă, povestesc, mănâncă împreună, dar ”este greu cu învățatul”.

”Relativ, Teo știe să scrie și să citească. Andrei a învățat și nu a învățat, știe să scrie niște litere, dar amândoi știu să calculeze, să facă adunări și scăderi, ce-i drept, doar cu numere mici, numai că trebuie să scrie pe foaie. Dezvoltându-se într-un astfel de mediu, iar învățătoarea discriminându-i, ei au rămas în urmă și este foarte greu pentru ei să recupereze. Colegii de clasă învață înmulțiri, ei sunt încă la adunări și la scăderi. Și neavând nici suport acasă, nici cu cine să facă, au pierdut multă materie și este destul de greu pentru amândoi”, povestește eleva de liceu.

Când i-a întâlnit în această toamnă, cei doi copii i-au spus că încă nu au mers la școală, pentru că nu au bani de caiete și de ghiozdane.

”Am zis că o să merg eu să le cumpăr caiete și ghiozdane. Mi-au spus că nu este nevoie să le cumpăr, că eu întotdeauna le dau bani, să păstrez banii pentru mine… Au un suflet impecabil. Eu muncesc și am zis că, atunci când îmi vor intra banii pe o campanie, le voi cumpăra ghiozdane”, spune Lidia.

Eleva povestește că sunt mulți copii ca ei care vor să știe să scrie și să citească, dar ”nu are cine să îi învețe și te doare sufletul”. ”Mie mi-a plăcut întotdeauna să fac bine și să ajut oamenii, cu absolut orice. Întodeauna am văzut fericirea ajutându-i pe alții. A fost o plăcere să-i ajut, mă simțeam bine. Să vezi un copil al străzii care te recunoaște, vine la tine, te ia în brațe, se descarcă și îți spune tot ce simte este un sentiment extraordinar de frumos”, explică Lidia motivul care a determinat-o să îi ajute pe cei doi copii.

Povestea publicată de Lidia Dragu pe Vocea Noastră:

Îngerii fără aripi.

Atunci când ne naștem, venim pe această planetă ca niște îngeri. Aripile sunt reprezentate de către cei doi părinți, de bani, de fericire, de bunătatea și bunăstarea mediului în care crești, de abundența lucrurilor bune. Se zice că toți ne naștem egali, că toți avem aceleași șanse de a reuși în viață, dar sunt aceste cazuri particulare unde se face abstracție de la regulă, unde aripile îți sunt tăiate de la primul moment petrecut în această lume. Primul strigăt este cel al suferinței, unul care reprezintă prima verigă dintr-un lanț al durerii.

Aceasta este o poveste despre îngerii născuți fără aripi, cei care vin pe această lume cu urechile astupate cu toate că aud fiecare val, cei care vin legați la ochi cu toate că zăresc fiecare stea de pe cer, cei care au bandă adezivă la gură cu toate că pot țipa. Este vorba de ei. Trecem zi de zi pe lângă ei, cei mai mulți dintre noi nu-i observă, se cred umili dacă le aruncă un zâmbet modest și se cred demni de admirat și un exemplu de urmat dacă le aruncă în nepăsare și fugă un covrig sau câteva bancnote.

De când eram mică aveam o sensibilitate pentru „cerșetori”, în special pentru copii. Mă aflam cu părinții și-i întrebam adesea când vedeam unul pe stradă: „Mami, ei de ce stau pe stradă?”, „Tati, ei merg la grădiniță?”. Răspunsul în mare parte era același “O să-nțelegi când o să fii mai mare. Nu te mai gândi la asta.” Acum înțeleg problema lor, dar problema noastră, a celeilalte lumi, a celeilalte clase sociale îmi este tot mai profund afundată în întrebări, însă poate o să înțeleg când o să fiu mai mare.

În urmă cu un an ieșeam de la liceu cu o colegă de clasă și ne îndreptam spre casă. Ne-am oprit pe o băncuță din apropiere să mai vorbim diverse subiecte neverosimile. Un copil de vreo șapte ani se apropie de noi și ne tot întreba lucruri, dacă suntem la liceul din zonă, câți ani avem și altele. Îi răspundeam sec cu speranța că va pleca, cu ochii ațintiți către lucrurile noastre fiind destul de sceptice. Ziua următoare ne trezim cu același puști care stă pe capul nostru. Întâmplarea se repetă zile la rând și văzându-l cât de pricăjit e, încep să-i mai cumpăr câte ceva de mâncare sau câte un suc. Aflăm că-l cheamă Andrei, că are trei frați și două surori, stă în apropiere și e clasa 1 la vârsta de 10 ani deoarece părinții n-au avut suficienți bani până acum să-l dea la școală.

Atunci când a venit primăvara imediat după ore mergeam la o cafenea de lângă liceu și stăteam pe terasă împreună cu două colege. Cam la o oră, o oră și puțin, după ce ne-am așezat la masă, îi vedeam pe Andrei si Teo, fratele său, cum se întorceau de la școală. Veneau, îmi povesteau ziua lor, le dădeam câte ceva de mâncare după care plecau.

Într-o zi eram pe terasă și-mi scriam la istorie, iar cei doi copilași vin pe lângă mine și Teo îmi spune “Am scris și noi azi la școală. Stai să-ți arăt!”. Își deschide ghiozdanul și-mi arată că a scris litera B. Le spun să se așeze lângă mine și din acea zi ghiozdanul a rămas deschis și penița a alunecat pe zeci de foi. Teo voia cu nerăbdare să învețe să scrie și să citească, să calculeze, să numere, doar că acasă n-avea cine să-l ajute, iar învățătoarea îmbrățișa discriminarea pe bază de etnie și situație financiară cu brațele deschise.

Nu mare mi-a fost mirarea când în urmă cu o săptămână m-am întâlnit accidental cu ei în oraș, iar când le-am spus că merg acasă pe jos au sărit în sus dojenindu-mă că e seară și sunt pericole, că mă conduc ei până acasă (care era destul de departe) sau măcar până la stația de autobuz.

Deseori asemăn astfel de situații cu legenda lui Romulus și Remus, eu provenind dintr-o clasa socială care reprezintă junglă, sălbăticia, iar cei doi copii fiind de fapt adevăratele ființe umane. Pentru acești îngeri fără aripi contează mai mult o conversație sau un zâmbet decât pungi pline de mâncare. În momentul de față cos niște aripi pe spatele lor, știu că cicatricile tot vor rămâne acolo, dar poate că și ei, la fel ca noi toți, vor reuși să zboare într-o bună zi.

Șansele sunt mici pentru fiecare dintre ei, dar am văzut dorință și voință în ochii lor, în gesturi și în vorbe. Ai putea dărui unui cerșetor ceva de mâncare și ți-ar mulțumi pentru prelungirea calvarului prin care trece. Dă-i educația de care are nevoie, povestește-i și explică-i ce-l înconjoară, ce puteri are și va putea ajunge mai sus decât mulți alții.”

Citește și: Revolta unui licean față de autorități, în cazul unor copii dintr-un cătun din Buzău: ”Oameni fără scrupule ce sunteți, voi le tăiați aripile!”

1 COMENTARIU

  1. Este de admirat aceasta eleva,Dragu Lidiadar acesti copiii, cum i -numai aceasta eleva copii, fara aripi si fara o familie care nu au posibilitati financire,sar revoltator este acea invatatoare care trebuia sa mediatizeze acest caz, anuntat insectoratul scolar, astfel incat micutii sa fie salvati si sa mearga mai departe la scoala!Aceasra eleva demna de toata lauda

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here